Profesoara de franceză

Bătrâna delicată așteaptă ceva sub un cer sticlos, în Piața Amzei, chiar în fața blocului unde a locuit Nichita Stănescu.

E micuță. În mâinile care tremură necontenit abia ține câteva cărți. Ar vrea să le vândă, dar n-o bagă nimeni în seamă. Degetele, strâmbe de la reumatism, așteaptă cuminți.

Femeia ardea de nerăbdare să schimbe totuși câteva vorbe. Îmi spune că se numește Maria și are 83 de ani. Îi este o rușine teribilă de ceea ce face, evită detaliile, și vocea, un firicel de ață, scâncește într-un plâns mascat cu artă de un surâs blând, de bunicuță tristă și fără nepoți. Limbajul e spălat, cultivat.
A fost profesoară de liceu, dar nu spune la care. Tot din jenă. Cândva, într-un timp îndepărtat, elevii o așteptau în bănci, fără urlete, fără să-și trimită SMS-uri, fără să se înjure sau să se bată. „Doamna de franceză” îi saluta veselă în limba lui Baudelaire, cu glasul ca un clopoțel, iar ei îi răspundeau respectuoși.

Pe vremea aceea, din leafa de dascăl puteai să-ți cumperi cărți, ca să fii mereu cu lecția învățată când pășești în sala de curs, în fața discipolilor. E drept că din vitrinele librăriilor zâmbeau mai mult ”operele” ”tovarășului” și ale „tovarășei”, dar, cu o mică atenție lunară, te puteai ”abona” la bunăvoința vreunei vânzătoare.
Micuța profesoară de franceză a adunat, ani la rând, comorile de suflet ale lui Eminescu, Creangă, Ibrăileanu, Hasdeu, Dostoievski și mulți, mulți alții. Azi, cu pensia ei, abia de reuşeşte să-şi cumpere medicamentele compensate şi ceva mâncare. Bătrânica a strâns cărți albe pentru zile negre. Nici nu bănuia că, într-o zi, mica ei avere din bibliotecă o va ajuta să trăiască și că va fi nevoită să se despartă de bunele sale prietene tăcute, cărțile, la colț de stradă. Că îl va da pe Proust pe un litru de ulei sau pe Hugo pentru un kilogram de roșii.
Femeia aceasta în etate, care a învățat carte generații de elevi, pare o colivie din care au zburat speriate toate păsările.
Se apropie timid, dar zâmbind, și mă îmbie să-i cumpăr cele câteva volume care par, în mod straniu, o prelungire a mâinilor ei, ceva la care n-are cum să renunțe. ”Am mare nevoie de bani, zice. Am fost operată recent de cataractă și m-a îngrijit o verișoară care locuiește aici, în Amzei. Acum încerc să mă recompensez oarecum față de ea. A stat lângă mine când am zăcut la pat, m-a spălat, mi-a dat să mănânc. Vreau să-i cumpăr ceva. Ah, şi abia mă ţin pe picioare. Mă dor, de nu mai pot!”
Scot toți banii pe care-i am, și-i dau. Puțini, nici nu mai știu câți… Nu vrea așa. Se supără. Îmi întinde trei cărți, „Idiotul” lui Dostoievski „Maestrul și Margareta”, de Bulgakov și „Conjugarea verbelor în limba franceză”, toate vechi și cam jerpelite, dar atât de dragi profesoarei. Ochii îi strălucesc în lacrimi. Mi-e milă de mor și ciudă că nu am mai mult. „Spuneți-mi unde vă găsesc, merg la redacție, că am treabă, dar vin și vă mai ajut…”
Clipește. „Mă găsiți tot aici, nu plec…”
Chiar în acel moment, un BMW periculos trece în mare viteză, gata să ne atingă. ”Attention, mon cheri!” – strigă fosta profesoară și reușesc să mă feresc la timp din calea bolidului. La volan, un puști inconștient, de vreo 20 de ani, iar în dreapta lui se hlizește o blonda ca o insignă colorată. Ne privesc cu o scârbă regală. Apoi tipul ambalează motorul, mașina țâșnește ca din pușcă și lasă în spate o dâră albă de fum.
„Ehe! Mult s-a schimbat tineretul ăsta față de cum era odată. Ce bine de mine că mâine, poimâine mor, gata, se rezolvă toate chinurile. Scap de lumea asta pe care n-o mai înțeleg. Dar ce veți face dumneavoastră? Ce vor face copiii dumneavoastră, cum veți trăi și alături de cine?” oftează bătrâna profesoară.
Apoi se îndepărtează încet, târându-și cu greu picioarele care încă o dor sălbatic.
A doua zi, când m-am reîntors, n-am mai găsit-o. Am întrebat oamenii din zonă, dar nu știa nimeni nimic. M-am sprijinit de zidul blocului lui Nichita și am așteptat-o. N-a apărut.

Soarele se pitise după un nor în formă de inimă…

Dana Fodor Mateescu – 2007–

Foto preluare net.