Urzici pe limbă

De fiecare dată când văd urzici la orizont îmi amintesc de mama. Ea gătea, mereu, primăvara, felul ăsta de mâncare. Le curăța cu mâinile goale și o vedeam cu strânge din dinți. O usturau degetele. „Danieluța, îți face mama urzicuțe cu ouț, da?”

Strâmbam din nas, răsfățată. Nu-mi plăceau! Credeam că mă vor urzica pe limbă. Și nu voiam să le mănânc, oricâte vorbe bune ar fi spus mama despre ele. Le uram!

Asta și din cauza bunicii din partea tatălui, Bențoaia, care într-o zi m-a amenințat că-mi va de pe limbă cu urzici, dacă mai sunt obraznică. Dar tot ea a fost cea care m-a făcut să le accept și să le iubesc.

Acum, de fiecare dată când le văd, îmi amintesc de mirosul lor de fân verde, proaspăt cosit… È™i mi-e dor de palmele urzicate È™i moi ale mamei. 🙁

Bunică-mea le aduna din pădure. Mergea împreună cu Feri neni, unguroaica și madam Goldman să le culeagă.

O zi întreagă lipsea de acasă, timp în care desăvârșeam răzbunări cumplite: îi puneam o cană cu apă sus, pe ușa puțin întredeschisă, săream încălțată în patul ei, îi strâmbam tablourile și icoanele, îi aruncam pietre în oalele cu ciorbă, îi mânjeam cu dulceață mânerele de la camere, scriam cu vaselină pe pereții casei:

„mamaia = proastă = grasă = unguroaică”, parcă n-ar fi știut nimeni că eu eram realizatoarea tuturor drăciilor respective.

Ei, în ziua următoare, după asemenea porcării, Bențoaia m-a făcut să mănânc urzici, drept pedeapsă. Avea ea un sistem bătrânesc de a mă determina să execut ordine, pe care, altfel, nimeni, din nicio lume posibilă n-ar fi putut. Numai dacă m-ar fi forțat! Și cu bătaie!

„Fir-ar Pavăl al dracului, iar n-ai fost cuminte, Dănuță! Ce ți-aș scărmăna eu ție pielea, dac-ai fi pruncuța me!”

Bențoaia mea avea o dambla. De fiecare dată când se supăra, îl înjura pe primul ei soț, tatăl lui tata. El era de vină pentru toate relele care se petreceau pe întreg mapamondul. El era vinovat că Stalin avea mustață și era idiot, că Ceaușescu era Ceaușescu și era și mai idiot, tot el era vinovat pentru că ea a stat la coadă la butelii, la lapte și la brânză, era de vină pentru că nu-i ieșeau bine sarmalele în foi de viță sau că nepoată-sa, adică eu, eram „rea și obraznică, tulai Doamnie!”.

Pe mine mă distra la maximum și abia așteptam să înceapă recitalul.

Râdeam în hohote, cu dinții mei mici, încă neschimbați, ca niște pietricele albe de râu.

În ziua aia, singura mâncare, în care am uitat să vâr papuci sau cuie ruginite, a fost cea de urzici. Ei, și din ea mi-a dat, la prânz, să „mânc”.

„Mno, dacă vrei să nu afle mumă-ta ce-ai făcut și să te bată, mânci ce-ți dau eu și cât îți dau eu. Dup-aia mai vorbim!”

Mi-a pus în farfurie niște verzituri și deasupra lor un ou ochi prăjit în ulei.

La început, m-am jucat cu furculița-n urzici. Vorbeam, țipam, comentam, scoteam sunete ciudate: tiiiiu, țțțțțțjjjjjj, vuuuuuuu, bang! Niiiinooo-niiiinoooo-niiiinoooo.

Am construit o casă din urzici (așa făceam mereu!), o mașină de Miliție, un copil și, când tocmai mă pregăteam să distrug oul (era o furtună, știți?) a apărut bunică-mea cu un făcăleț în mână și îl învârtea așa, ca pe o ghioagă, deasupra capului:

„Mâncat-ai, Dănuță?”

Cred că-n cinci minute am „balotat” tot, de frică. Și oul explodat și urzicile. Atunci am realizat cât de bune erau la gust. Nu m-au înțepat la limba cea obraznică și nu mi-au rămas în gât.

Am mai cerut o porție, și, de data aia, mi-a pus și usturoi în ele… Uuuuuuu!! Făceam ca trenul, dar erau așa de bune! În timpul ăsta, bunica îmi și povestea la ce sunt bune urzicile.

„Tu, Dănuță, la noi la țară, oamenii să băteau cu urzici pă spinare și pă pchicioare, păntru reumă (habar nu aveam atunci ce-i aia!), iar fetele și nevestele se spălau pe păr cu zama, ca să le crească mătăsos și frumos.”

Când a venit mama de la serviciu, seara, i-am spus:

„Am mâncat azi numai urzici!”

„Nu te cred!”

„Ba da! Jur!”

Și i-am scos limba care se făcuse verzulie de la atâtea buruieni.

Ce s-a mai bucurat, săraca!

De atunci, am mâncat mereu.

Și acum, când am urzici în strachină, nu mă pot abține și încep să construiesc case, străzi, iar deasupra tuturor, un soare blând și îngăduitor.

Dana Fodor Mateescu