Ocarina

Ocarina. Mi-am cunoscut târziu bunicul patern, pe la 10 ani. Motivele sunt diverse și nu mai importă acum. Îl chema Pavel Fodor, (Dumnezeu să-l ierte, c-a murit între timp) avea ochi albaștri, care plângeau des și la bucurie și la necaz.

Ce-am reținut de la el e o istorie tulburătoare, care pe mine m-a fascinat mereu și n-am uitat-o. Povestea soldatului cu ocarină.

Bunicul venise în vizită la noi, la București, să-și vadă băiatul și să-și ceară iertare pentru că îl părăsise când era mic, în timpul războiului, și după. Au mâncat, au vorbit, s-au ciondănit („mă ficior, mă, iartă-mă, că de-amu-s bătrân!”) și au băut cam mult.

Se matolise, bietul tataia, cu turț, și din ochi îi curgeau lacrimi. Mie mi se părea că-s albastre.

Atunci s-a pornit pe depănat, fără vreo legătură cu prezentul și cu ce făceam noi acolo, la masă, într-un bloc din Militari, în anul 1980. Numai eu l-am ascultat. Mama spăla vasele, tata dormea cu capul pe masă, iar fratele meu avea trei ani.

Bunicul era în război, la Cotul Donului, iar un frate de arme, Simion, care cânta dumnezeiește la… ocarină, dispăruse fără urmă din trupă. L-au așteptat să vină. Au crezut că fusese ucis, își luaseră adio de la el.

Într-o seară a apărut, jerpelit, ud, ca vai de el. Dar viu. A povestit cum l-au prins rușii, l-au controlat prin buzunare, l-au bătut până l-au umplut de sânge și i-au furat ocarina. Apoi i-au băgat arma în gură, gata să-l omoare. Dar a apărut un ofițer. Ăla a fost salvarea lui.

-Șto etă? a întrebat el arătând spre ocarina flăcăului.

-Etă ocarină, a răspuns tremurând Simion.

-Cacaia ocarina?

Și românașul, disperat de moarte, i-a arătat cum se cântă la ea „O ci ciornaia” și alte melodii rusești care i-au venit atunci în minte.

Ofițerul odată s-a-nveselit. I-a luat arma („harașo, saldat, harașo”) și, nu se știe prin ce minune, i-a dat drumul ostașului.

Simion a ajuns cu bine în tabăra de arme, dar în el se petrecuse ceva, s-a rupt un mecanism fin, mintea lui a luat-o razna de la această întâmplare, se prostise, înnebunise.

L-au trimis acasă. Acolo, tot timpul cânta la ocarină „O ci ciornaia”. A mai trecut ceva vreme și s-a prăpădit. Avea 23 de ani. Ai lui l-au îngropat cu ocarina la piept, singura lui iubită.

Mi-a plăcut mult povestea și n-am putut s-o uit!

Azi, când eu însămi am pus mâna pe niÈ™te ocarine la Muzeul Satului, È™i am suflat în ele ca un copil, mi-am amintit-o È™i v-am spus-o È™i vouă…

Dana Fodor Mateescu