Fericirea turistului familist

Fericirea?

De fiecare dată când merg undeva, cu treburi, prin țară, prin stațiunile turistice, îmi pică ochii pe cuplurile care vin la odihnă.
Mă bucur alături de cei care râd, sunt surprinzători, am o senzație de efervescență, mă destinde veselia lor și-mi pare bine pentru ei. Mă molipsesc. După un an de stres, au venit la pădure, prin munți, la mare sau în deltă. Ce poate fi mai frumos?!
Mamă, tată, copii, prieteni, nași, fini, uneori și bunici, merg împreună în concediu.

Vacanța înseamnă bucurie, mare, munte, soare, orașe vechi, muzee, relaxare, socializare, vizitarea unor locuri noi. Vacanța trebuie gândită înainte, nu pleci așa, oriunde și cu oricine.

Programul unei familii obișnuite? Pun pariu pe o nectarină coaptă, că așa e cum zic eu, în procent de 85%. Mă rog, aproximativ, mai dau și erori.

Dimineața, trezirea pe la 7-8. La munte. Micul dejun la restaurant sau… în cameră: salam, roșii, pâine, iaurt, cafea, țigara pe balcon. Apoi dialogurile curg aproape la fel, numai numele personajelor se mai schimbă în funcție de județ și de accent:
-Nicule, știi tu în ce valiză am pus pantalonii lu` Alberto?
-Dă un` să știu io? Vezi în aia verde!
-Care, mă?
-Aia dă sup pat!
-Care pat, că-s două…?

După o oră de scandal, „familia turistică” e la coadă la telecabină. Soțul e nițel tăiat pe barbă, s-a grăbit la bărbierit, dar nu face nimic, e frumos și așa, soția cam adormită, copilul fericit, pentru că are pe el pantalonii preferați. Azi vor vedea Babele… Mâine, merg la Peleș, ca să facă poze, poimâine la Palatul Cantacuzino. Merită!

Sunt și unii supărați rău pe viață, cum să nu?! Cine știe ce au pe suflet, ce necaz le strânge inima-n menghină. Ăștia iubesc pe altcineva, dar continuă să stea cu familia, de „dragul copiilor”. (Hai, pe bune! Chiar așa?! Oare sunt atât de naivi să nu-și dea seama că cei mici simt și văd totul?). Mersul în vacanță devine o catastrofă, un chin, pe care abia-l suportă. Îi seacă, n-au aer destul, dar familia „e pe primul loc”!

În unele cazuri, ea, doamna soție, iubește un coleg de la serviciu (posibil și ăla însurat!). Se gândește, turbată, la el. E nervoasă. Îi trimite pe furiș SMS-uri și poze pe WhatsApp. Ăla, la rândul lui, se frământă, bâțâie din picior, fumează ca turcu`, dar e la Madrid, cu „oficiala”. Îi trimite și el „Te iubescuri” și „…numai la tine mă gândesc!”

Cine suferă aici? Toți. Și fraierul de soț (care n-a știut cum să-și țină femeia lângă casă) și amantul, și soția amantului și amanta, și copiii (dacă au!). În special ei! Pfiuuu! Greu, nu? Cum dracu să faci?

Îi privesc atent pe fiecare în parte, de la nord la sud, de la bază spre vârf, de la unghie la sprânceană, încerc să descopăr de ce boli suferă, câte kilograme au în plus, cu cine seamănă, care e meseria lor și de ce sunt așa de mâhniți unii dintre ei.
Am fost recent în Bușteni și m-am așezat pe o bancă, lângă DN1. Am început să privesc în stânga și-n dreapta, ca la un meci de tenis.

Prin fața mea treceau cupluri tinere, până-n 30 de ani, părinți și copii. Întotdeauna bărbatul mergea ori în spate, ori în față, de parcă îi era rușine cu propria familie. Era din altă piesă, nu participa la discuții, nu simțea, nu vedea, n-auzea.

Nevestele, frumușele, dar extrem de obosite, trecute, surmenate, triste, nervoase, cu cearcăne cumplite sub ochii superbi altădată, îmbrăcate aiurea, cu ce-au găsit prin valiză, veșnicii colanți care le accentuează „aripioarele” .
Niciun zâmbet, nici măcar pe feÈ›iÈ™oarele copiilor, care, la fel, trag după ei o tristeÈ›e convenÈ›ională, sfâșâietoare. Doar È›ipete È™i… „CorneluÈ›a, n-ai voie! Raul, scoate mâna din nas!”

Pun ochii pe o familie formată din trei persoane, mama, tata, o fetiță de vreo nouă ani. El, în spate, vorbește la telefon. E negru de supărare. Gesticulează. Aud doar resturi de vorbe:
-…bă, nu sunteți în stare să țineți o firmă, închideți-o, dracu! Eu nu mă mai bag… sun-o pe contabilă, ea știe. Nuu. Exclus. Boul ăla din Mătăsari trebuie să plece!

Soția pare și ea ruptă de realitate. Sunt tare curioasă la ce se gândește, dar nu voi afla niciodată. Fetița lor merge ca un roboțel vinovat, pe lângă. Nicio sclipire în ochi. Gol. Zero. Stresul celor doi părinți este preluat de micuță, înghițit greu, ca pe o doctorie amară. „Mamaaa, vreau o înghețată!”, îndrăznește.

Probabil că i-a cumpărat. Nu știu. N-am mai auzit ce-au zis, că s-au îndepărtat.

Mai trec doi bătrâni, un boschetar de munte cu sticla de „otravă” în buzunar (o fi goală?), o mamaie cu un coș cu ceapă verde și un rocker stingher.

Vine È™i o gaÈ™că de familiÈ™ti. Gălăgie mare. BărbaÈ›ii, în jur de 40 de ani, 40 È™i-un pic, merg în spate. Femeile sunt gureÈ™e, copiii se joacă. SoÈ›ii sunt sedentari până-n chelie, au burÈ›i imense, pantaloni până la genunchi, ciorapi È™i sandale. Se întorc la hotel sau la pensiune, după o plimbărică pe „ștrase”. Nu reuÈ™esc să înÈ›eleg despre ce discută, pentru că vorbesc toÈ›i în acelaÈ™i timp, unul peste altul, gesticulează, râd, urlă, plesnesc din palme. Nu aud decât „Pizza ierea mai mică dăcât ieri!”, „Bă, Gore, da ce bere nasoală!” È™i „Prea scump, mâine mergem la …. (aici n-am înÈ›eles)”.

Femeile lor, oglinda lor, mândria lor, își fac poze din cinci în cinci metri și sunt la fel de agitate ca și ei.

Seara, ele se strâng într-o cameră, cu copiii, se uită la un serial turcesc È™i lăcrimează abundent. „Ah, aÈ™a eram cu Gică al meu la început… Ce mă mai iubeaaa!”

„Băieții” fac o tablă, afară, în curte, fumează ca turcii și beau bere. Boierie! Peste două zile se întorc pe la casele lor, refăcuți, fericiți și plini de poze. Gata vacanța!

Dana Fodor Mateescu