Ce să le spui?

Ce să le spui, chiar? Prima dată a fost Cristina. Știa c-o să moară, știam și eu, dar căpoasă cum eram, credeam că noi două putem persifla moartea, că ne putem bate joc de ea. Cum îi dădea târcoale, ne revoltam amândouă. Îi scoteam limba, ne dădeam pantalonii jos și îi arătam dindărătul, așa cum fac copiii obraznici. Apoi fugeam râzând în hohote și ascultam Metallica… „Moarteo, mai pupa-ne undeva! Nici nu ne prinzi!”

Dar moartea era serioasă. Nu gusta revolta noastră și o durea fix în pix că fata aia frumoasă, cu ochii incredibil de verzi avea doar 28 de ani.

Când se apropia sfârșitul, Cristina îmi zicea: „Pitico, m-am săturat! Nu mai suport! Vreau să mor! Asta nu e viață!„ Mă treceau fiorii. N-o lăsam. „Ești proastă! Nu mori! Hai să-ți fac copitele cu ojă, mai bine!”

Of! Altceva nu știam ce să-i spun. Ce poți să spui unui om drag, care știi că moare? Ce? Cum?

Și, cu nodul ăla în gât, cât pumnul, îi pictam unghiuțele de la picioare. Ea se gâdila, iar eu, ca o nebună, puneam sticluța jos și începeam s-o gâdil și mai tare, până țipa, râzând în hohote: „Gata, Piti, că mă piș pe mineeee!„ Și vedeam pe chipul ei bucuria. O luam în brațe și-o pupam pe pistrui.

Apoi, într-o zi, a intrat în comă. Și moartea, a luat-o. Cu tot cu pistrui, cu tot cu râsul ei colorat.

….

După Cristina, a urmat mama. Mama mea frumoasă, blândă ca o puică. I-am văzut actele medicale și am simțit cum cineva, nevăzut, mă lovește c-o bâtă de basseball în piept. Cancer cu metastaze la creier și plămâni. Nicio șansă! Nici una. Una mică de tot.

Ea zâmbea tot timpul și nu prea înțelegea. „Măcar până la Crăciun să mai stau cu voi!”, zicea. Eu, ca de obicei, bravam ca o tembelă: „Ia mai termină, domne, cu muritul! Că nu mori! Unde vezi tu că mori? Nu moare nimeni, gata!” Și iar îmi fierbea plânsul în gât. Clocotea. Mă abțineam cât puteam. Trăgeam de mine, ca de-un manechin țeapăn. Gura-mi era rece, cub de gheață. Râdeam forțat.

O luam în braÈ›e È™i-o strângeam. ÃŽncă îi simt mirosul de mamă cu griji, obrajii călduÈ›i, palmele fine, oasele care-i trosneau. O legănam ca pe un copil. AÈ™a cum mă legăna ea, când eram mica È™i-mi cânta „Hai Dunărea mea” sau „Juna Rodica voioasă trece…”.

Ce trebuia să-i spun? Ce?

„Mamă, știi? O să mori în chinuri… O să te doară rău, rău, rău! Dar să nu te sperii! Nu apuci nici ziua ta, darămite Crăciunul! Asta e! Primește-ți moartea! Privește-o-n ochi și cântă-i!”

Și, înainte cu două zile de ziua ei, pe 5 iulie 2012, mama s-a stins cuminte.

….

Mirela. M-am întâlnit cu ea la Spitalul de Urgență, în 2013. Era galbenă ca ceara și frumoasă ca o păpușă. Coborâse cu perfuziile după ea, afară, în curte. „Hai, să fumăm!”, a zis. Și și-a scos o țigară. Am rămas țeapănă: „Mirela, ești nebună! Îți face rău!„

A râs în hohote: „La cât mai am eu de trait, să nu fumez? Hahaha! Măcar atâta… Fumez și mă distrez cu Tembela ta! Apropo: abia aștept să o termini și să citesc cartea!”

N-a apucat să citească tot textul. Am mai vorbit la telefon de câteva ori, apoi prin mesaje. Și a dispărut și ea. Așa cum dispare un fluture, pe aripile căruia a pus mâna un om și i-a furat sclipiciul.

….

Apoi a urmat tata la rând. Știa. Mi-a zis: „Dani, io o să mă cărăbănesc… Să plătești întreținerea, la etajul cinci, la Nuți. Să uzi florile, să scoți frigiderul din priză, să…„

Nu mai auzeam. Mă durea, de parcă-mi jupuia un cretin pielea de pe mine. Inima urla și bătea ca nebuna, se izbea de coaste, voia să se smulgă din rădăcini, ca o măsea stricată, și să plece, naibii, aiurea. Am închis ochii o clipă și i-am vorbit inimii în gând: „Potolește-te, tâmpito! Nu faci ce vrei tu! Stai dracu la locul tău, că n-am timp de tine acum! Proasto!”

Și lui tata ce să-i spun, stimați telespectatooori? Ceee? Ce să-i răspund? Am vrut să-l fac să râdă. Știu, sunt o caraghioasă, o infantilă cu Tom și Jerry în loc de creier, dar n-am știut ce să-i zic altceva.

I-am turuit bancul ăla cu mânerele È™i copârÈ™eul, bancul lui preferat, de care râdeam în hohote în trecut È™i o supăra pe mama. A râs È™i atunci. Cu toată hârâiala lui din piept, a râs. L-am privit. Zâmbea lângă mine. Viu. Respira. Clipea. Tata! Tăticul meu! ÃŽl puteam atinge. Era atât de calm, de parcă pleca puÈ›in până la Megaimage È™i vine mai încolo… Nu chiar curând, dar vine el!

L-am mângâiat și i-am atins venele de pe spatele mâinilor, vene frumoase, ieșite în relief, vene cu care mă jucam când eram mica: le prindeam ușor cu degetele și „mergeam” pe ele ca pe sârme. Venele lui… Peste trei săptămâni îl „recunoșteam” în sertarul de la morgă.

Și Flo! Cu ea vorbeam zilnic aproape. Mă suna din Ungaria. Râdeam, povesteam, mai bârfeam, ca fetele. Într-o toamnă, ca și asta, a venit la mine acasă. Am făcut un grătar, ne-am plimbat. Andrei i-a cântat la chitară. Apoi, starea ei s-a înrăutățit. „Ioi, Muchinuță, numa` cu perfuzii și infuzii mai trăiesc. Mă țin de păreți, amețesc. Așa rău îmi pare că mă duc! Să nu stau eu cu copiii mei? Nu vreau să mor! Curva asta de cancer nu-mi dă pace!”

Apoi nu mi-a mai răspuns la mesaje. Nu mai putea. Plecase.

….

Acum vorbesc cu …el, prietenul meu de pe Facebook. Știu că va dispărea, știe și el. Cu ce să-l ajut? N-am cu ce. Nu știu. Nu știu nici medicii. Sau poate că nici nu-i interesează. Moartea face parte din viață. Toată lumea moare la un moment dat.

Îi zic: „Hai să bem o bere! Tu fără acool, balotăm nește mici, ascultăm Slayer, ne dăm cu capul de masa, ne jucăm cu Silvia…” „Cum mă simt mai bine, vin!”. Dar nu se simte niciodată „mai bine”. Și nu suportă mila.

Mă mai citeÈ™te din când în când, È™i râde. Se calmează. Se distrează. ÃŽl întreb ce face, dacă-l mai doare. Zice că s-a obiÈ™nuit. Că a „gustat” suferinÈ›a în toate stadiile ei. Atroce, acută, cățea turbată care îi smulge carnea de pe os sau sâcâitoare ca o mâncărime. „Nu mi-e teamă! Am să mă lupt până la ultima picătură de vlagă. Tu ai grijă de tine, de Andrei…Scrie! Bucură-te de fiecare clipă! Respiră! Eu, cum simt că nu mai pot, mă deconectez de la tot.”

Și atunci, eu ce să-i spun?

Dana Fodor Mateescu/ 06.10.2018