Voi mai simțiți sărbătorile de iarnă?

Nu știu cine mi-a zis că nu mai simte sărbătorile ca-n copilărie, că nu mai înțelege nimic din iarnă și, în genere, din viața asta ciudată… Am uitat cine mi-a spus. Și, oricum, ce contează? Dar m-a pus pe gânduri.

De ce zic oamenii că nu mai simt Crăciunul, Revelionul? De ce nu mai simt fericirea aceea din copilărie?

Eu îmi amintesc clar cum năvăleau peste mine sărbătorile când eram mică. Aveam șapte ani și bucuria se ținea strâns de mânuță cu nebunia, când știam că mai sunt câteva zile și vine Moș Nicolae. Apoi se lăsa cu vacanța de iarnă, cu Crăciunul, urmat de un Revelion fantastic, cu prăjituri evreiești, cu nucă, mac, alune și miere ori plăcintă dobrogeană, toate făcute de mama.

Făceam pariuri cu ai mei: „Eu o să rezist toată noaptea, până dimineața la televizor…” Aiurea. Pe la unu, mă lua tata pe sus și mă punea-n pat.

Zilele alea, din decembrie, turbam. Eram ca un Pekinez dezlănțuit. Nu se mai înțelegea nimeni cu mine, nu mâncam, nu dormeam, eram afară tot timpul, în zăpadă. Așteptam.

Strada mea mirosea a lemn ars și a cărbune. Spre seară, aerul aromea a coajă proaspătă de portocală și asta mă scotea din minți, era fericirea supremă. Apoi, mama venind încet, pe jos, de la Gara de Nord unde lucra, cu două sau trei sacoșe în mâini, grele, mari, din care ieșeau obrajii înghețați ai portocalelor. Sori reci în miniatură. O îmbrățișam, mă descosea dacă am fost cuminte, firește că am fost, extraordinar, ce întrebări!, și fugeam iar în troiene, la prietenii de pe strada Petru Maior. Eram udă fleașcă, ciorapii înghețaseră pe tălpi, mâinile îmi erau umflate și roșii, și fierbinți ca niște inimi. Doamne, că bine mai era!

Ardea focul în sobă, împodobeam bradul luat de tata din piaÈ›a Matache, furam din bomboanele de pom, care aveau miezul alb È™i nu-mi plăcea, rodeam doar ciocolata, care le îmbrățiÈ™a. Ambalajul îl lăsam mereu să atârne gol ca un suflet…

Ce? Mă strigă cineva? Mă uitam pe geamul aburit, ștergeam cu palma. Era Sami, nepotul lui madam Goldman. Ieșeam dezbrăcată, în papuci, mama țipa la mine din bucătărie: „Daaaaaniiii, pune hăinuța pe tine!”

Eram proastă s-o ascult?

Sami Goldman zâmbea cu toată gura și mă enerva cumplit. Atât de cumplit, încât nu puteam să stau fără el. „Mă, meșugă, mă, hai să sugem țurțuri și să-l pândim pe Moș Gerilă când vine!”, mă ispitea, iar eu, ca o hipnotizată făceam exact ce-mi poruncea, de parcă era poleit cu aur și frișcă. Intram pe furiș în casă, furam niște zahăr (să știți și voi că țurțurule, cât e el de țurțure, dacă nu e nițel dulce, n-are niciun chichirez!) și dispăream în ceață.

În acel decembrie din 1977 am supt împreună cu Sami cam o duzină de țurțuri mari și mici, grași și slăbănogi, transparenți, ca diamantele din coroanele de prințese, țurțuri rupți de la streșinile caselor de epocă, ridicate pe la 1900 toamna. Ca să-i avem, aruncam în ei cu bulgări de zăpadă. Sami nimerea întotdeauna. Era perfect!

Ne-am îmbolnăvit rău atunci. Amândoi. El a ajuns la spital, la Caraiman. Eu am zăcut cu febră mare și de Moș Nicolae, și de Crăciun, abia de Revelion mi-am mai revenit. Făceam injecții „Efitard” în popou, la policlinică, și urlam până trosneau țurțurii pe la streșini.

„Dacă te mai prind cu ovreiașul ăla zevzec, vă bat pe amândoi cap în cap!”, mă amenința tata supărat. Ce-oi fi văzut, frate, la el? Mănâncă Sami un căcat, hop, și Dani! Ea halește patru, că mai deșteaptă! Acum suferă, în loc să te bucuri de sărbători!”

Și sufeream, dar în adâncuri eram fericită că stau acasă lângă bradul cu bomboane linse de mine, nu ca bietul Sami, despre care auzisem că face și perfuzii în spital. Pesemne a înghițit mai mulți țurțuri, socoteam eu așteptând mulțumită să înceapă programul de Revelion.

Iar sărbătorile mele, acelea și altele care au venit peste, erau frumoase și adevărate, cu muzică ușoară, cântau Margareta Pâslaru, după care eram leșinată, Anda Călugăreanu, Angela Similea, Aurelian Andreescu, Florin Bogardo. Auzeam colinde, zurgălăi, plugușorul, o vioară cârâia ca un greiere și fulgii mari și dulci de zăpadă curgeau liniștiți dintr-un cer înaaaalt și pufos ca o prăjitură cu frișcă.

Oare de ce zic oamenii că nu mai simt sărbătorile?

 Dana Fodor Mateescu