Ghicitoarea

Acea zi frumoasă, de început de toamnă, îmi făcuse cu ochiul… O zi caldă și nu prea, cu adieri de vânt și frunze ce dădeau in pârguială, zburând agale peste tot.
Și, ce era mai potrivit decât o întâlnire cu iubita visurilor mele? N-aveam nicio idee de coclăureală, totul petrecându-se sub semnul hazardului, când ne vedeam.
Mi-am îmbărbătat timiditatea, m-am ferchezuit și-am dat cu pasul spre metrou. Vagonul, liber, m-a îmbiat să stau pe scaun, în ciuda fluturașilor de la stomăcel…
ÃŽntre timp, până s’ajung, (Eroilor) s-a mai umplut vagonul. Aveam (sau nu) senzaÈ›ia că toate femeile se uitau la mine (È™titi cum e cu aura aia, când iubeÈ™ti! (Dacă nu, o să va spun altădată, că-i valabilă È™i la bărbaÈ›i). Mă simÈ›eam È›intuit de priviri căprui, albastre, verzi È™i negre si mă’ntrebam, ce mama dracu’ or fi văzut la mine? Nu călcasem în niciun răhaÈ›el, n-aveam ruj pe gât, nu-mi atârnau mucii, toÈ›i nasturii È™i fermoarul, închise… È™i nici nu cred că aveam vreo intenÈ›ie vădită cu vreuna dintre ele!
Mi-am lăsat privirea în podea, gândindu-mă dacă și iubita visurilor mele, avea să-mi faca la fel.
Între rușine si mândrie, am ajuns la destinație.
Am ieșit la lumină, cerul albastru, pe care alergau niște nori bucălați, era atât de fascinant! Ajunsesem cu vreun sfert de oră înainte și m-am așezat pe-o bancă (la stradă, undeva pe lângă statuia de la Facultatea de Medicină), admirând trandafirul ce urma să-l daruiesc iubitei, peste câteva minute.

Dar, ce să vezi? La un moment dat, văd două pirande cu fuste multiple, fâlfâindu-se pe langă bancă. Nu erau chiar atât de tuciurii, aveau niÈ™te ochi de paralizai, una cu părul lins si cealaltă creață, amândouă cu părul lung, slinos (parcă avuseseră ceva lupte cu ciulinii Bărăganului). Să vă spun că aveau È™i niÈ™te nasuri ca’n poveÈ™tile cu baba CloanÈ›a?… (n-a fost cazu’ să le mai caut È™i la dinÈ›i, că-i expuneau, cu mândrie, pe cei lipsă.)

Nici una, nici două, una dintre ele se aciuase în dreapta mea, iar cealaltă, în poziÈ›ia „ciuci”, drept între picioarele mele. M-am simÈ›it, deja, încolÈ›it. Știam că urmează una dintre pledoariile lor, bine cunoscute… Nu mă înÈ™elasem. „Să trăeÈ™ti, fromosule, chiparosule, bengosule, norocosule, hai să-È› gâcesc dă vitor!”

M-am uitat chiorâș la ele, da’ nu s-au sinchisit. „Hai să-È› zâc dă dragoste, dă noroc È™i dă femeie!“””

„Băi, mă laÈ™i!? – am zis eu, cu năduf.

Èši-ai găsit să mă lase! „Hai, scoate o monedă d’un leu șî pune-o’n palmă, iciÈ™a!”

Nu È™tiu ce mi-a venit, deÈ™i È™tiam, foarte bine, cam ce le poate pielea, È™i-am început să mă scormonesc prin buzunare. Deh, m-a’mpins Necuratu’ să mă pun la mintea lor.

Lumea se perinda pe trotuar, trăgând cu coada ochiului și cu urechea, la spectacolul ce avea sa fie unul grandios, până la urmă.

„Fromosule, da’, ai gagică miÈ™to, dac’ai luat trandafiru’ ăsta!… Ie fromoasă ca tine È™i focoasă ca mine… Èš’e dragă, nu? Mânca-È›’aÈ™, mai pune 3 lei să-È›i zâc È™i dă bine la pat…”

ÃŽncepuse, cu moneda stransă’n pumn, să mă miluiască pe frunte, pe umeri È™i mai….jos, boscorodind în limba cosacrată (probabil, d’alea îmbârligătoare de minÈ›i). Și, taman, când era cu mâna’ntre picioarele mele, apare triumfătoare si plină de dor, iubita mea… Nu cred ca aÈ™ dori cuiva, să fi fost in situaÈ›ia mea, în acel moment!

Contrar tuturor aÈ™teptărilor, È™i-a păstrat cumpătul È™i s-a aÈ™ezat în stânga mea, pe bancă, privind tăcută, la jalnica È™i comica prestaÈ›ie „dă gâcit”. Ale mele pirande, au prins glas È™i mai abitir, când au văzut-o pe „frumoasa-focoasa” mea… ( nu greÈ™iseră prea tare în aprecieri) È™i au apăsat pe accelerator!

„Mânca-v-aÈ™ guriÈ›ele voastre dă frumoÈ™i, pune 10 lei în poală, (iubitei) să vă zâc dă copii, dă fericire È™i mangoÈ›i! ‘Aide, nu te zgârci, scoate 10 lei! ”

Văzând că n-am nicio È™ansă să scap, i-am spus că nu mai am, că i-am dat pe trandafir. Atât i-a trebuit! Ca din senin, a schimbat foaia, ieÈ™indu-i flăcări din priviri si ocări mixte, de sub nasu’i de poveste. Ba, mi-a tras si-o frumoasă flegmă pe pantalon, chiar pe È™liÈ›, boscorodind în limba maternă.

ÃŽn momentul ăla, am uitat È™i de trandafir È™i de iubită È™i de pupic È™i de cei È™apte ani de-acasă È™i de bunele mele maniere, m-am sculat ca un arc de pe bancă, dându-le la È›urloaie È™i înjurându-le pe româneÈ™te, cât mai adânc posibil (împrumutând È™i câte ceva din „hargoul” lor).

Trecătorii, încremeniseră, cu gogoșile-ntre fălci, savurând onomatopeele pirandelor.

Au fugit mâncănd pământul, lăsând câte-un papuc, la fiecare trei paÈ™i È™i impiedicându-se’n boscheÈ›ii de pe marginea parculeÈ›ului de la Spitalul StudenÈ›esc.
M-am întors către iubirea vieții mele, care, deja, scosese un servețel cu care să mă șterg. Trandafirul rămăsese intact, cu tot cu simbolul lui arzător.

Ei, bine, să È™tiÈ›i că relaÈ›ia a mai durat vreo patru ani, tot frumos È™i focos È™i în cele din urmă, blestemele s’or fi adeverit!
AÈ™a că, dragii mei, mare „hatenÈ›ie” la clarvăzătoare (de buzunare)! RenunÈ›aÈ›i, din start a dialoga. Râia e nimic, pe langă ele!

            Adrian, 12 aprilie 2023.