Șefu…
Îmi place tare mult cântecul lui Andrieș, ăla cu șeful! Sunt sigură că-l știți. Când îl ascult, nu pot să nu zâmbesc, pentru că îmi defilează prin fața ochilor toți șefii vieții mele. Daaaa! Și ce mai șefi! Unul mai mișto ca altul! Bruneți, șateni, blonzi, cu bube și semne de vărsat, cu gingii vinete și privire batjocoritoare, șefi care ne aliniau ca la armată pe toți redactorii, de parcă le eram slugi, șefi cu urdori, șefi care mă dădeau afară din serviciu având un prunc în mine, șefi cu pulover albastru sau costum, șefi grași, slabi, mici, buzați și belalii. Când mă gândesc la ei, simt că sunt îmbrăcată în haine ude și prea strâmte și mă doare o măsea care nu mi-a crescut niciodată…
Am avut mulți șefi cretini fără speranță, epuzați, semidocți, mitomani, plini de ei, răzbunători, curvari, care puțeau de la un metru a sebum și-a început de chelie „pe sistem nervos”, dar și șefi buni, frumoși, în adevăratul sens al vorbei, care m-au ajutat, de la care am învățat ceva, care m-au plăcut și i-am plăcut; șefi să-i pui la rană și să-i pupi, sincer, de ziua lor, fără să te ții de nas.
Dar să vă povestesc: primul meu șef a fost la grădiniță. Da, ce vă mirați?! Era un coleg, un țigănuș, rău ca un coiot turbat, torționar de mic, urât, fiu de milițian, care mă tortura, atât pe mine, cât și pe alți copii, cu aceeași placă sinistră și dureroasă:
„Io sunt șefu` aici, auziți? Dacă nu faceți ce zic io, vă sparg! Bum-bum!! Îl pun pă tata să îi bată pă tații voștri, bam-bam!, să-i împuște: pâciiiiș, pâciiiiș și să-i aresteze.”
Nemernicul! Trebuia să-i dăm cărnița din mâncarea noastră, dulciurile (care aveam!) și fructele. Jucăriile cele mai frumoase din clasă, tot la el se strângeau. Ne umilea îngrozitor. Ne șantaja! Eu nu am avut curajul să-i spun mamei niciodată. Țin minte că îl chema Florin și, într-o zi, mi-a pus laba-n gât, m-a tras într-un colț și mi-a zis, scuipându-mă în gură: „Fă! Dacă spui cuiva, tac-tu o să fie mort! Vine tăticu` meu cu mașina, nino-ninoo, îl prinde p-al tău și-l împușcă!!!”
Vedeam cu ochișorii minții cum tatăl meu frumos, tânăr, puternic, cinstit și iubit era ucis de acel milițian odios. Îmi crăpa inima de durere! M-am lăsat bătută, umilită, am primit șuturi în cur, l-am lăsat să-mi dezlipească, cu unghia lui împuțită, coaja de pe buba de la genunchi, până a țâșnit sângele, i-am dat toată mâncarea mea, iar cu batistuțele care miroaseau a „acasă”, pe care mama cususe cu fir roșu de ață: F.D.C., se ștergea jigodia pe pantofi, apoi mi le arunca în față.
Omulețul nu avea mai mult de șase ani. Am aflat apoi, de la mama, (care știa de la educatoare) că tatăl lui, milițianul, de! își maltrata cumplit tot familionul, îi snopea ca pe sclavi, cu biciul și bocancii.
Într-o zi, Șefu` n-a mai venit, și grădinița s-a luminat toată într-un zâmbet, iar noi, „sublaternii” lui, am sărit în sus de bucurie. Scăpasem de tiranie!
N-a întrebat nimeni de el. Nu i-am dus lipsa. Nu știu ce s-a întâmplat cu el nici în ziua de azi. Și nici nu vreau să aflu!
A trecut o vreme și n-am avut șef, am fost liberă ca guguștiucul, ca turtureaua cerului. Ce ușurare!
M-am trezit mare. M-am angajat ca vânzătoare la un butic din magazinul Unirea. Alt șef. Oaleeeu, și ce mai om! Avea vreo doi metri înălțime (mie mi se părea că are patru!) și producea treninguri pe care scria „Cristian”. Am reușit ușor să-i intru pe sub piele, fără să vreau. Fără intenție. Probabil îi inspiram milă?
Când urla el odată, zăngăneau tejghelele, banii, în cutia de conserve, unde îi țineam și deraiau țoalele de pe raft! Nu-l puteai contrazice. Trebuia să fii nebun! El avea dreptate mereu! Și era cel mai bun, cel mai deștept! Caraba lui era enormă, cuprindea două octave de pian și auzisem că balotează la micul dejun o omletă din 15 ouă!
Îmi era frică de el. Dacă mă halea?
Altfel era simpatic! Când hoții ne-au spart, noaptea, magazinul și ne-au furat aproape tot (ne-au lăsat trei treninguri de copil, un dop din plută – să ni-l băgăm în cur, poate!,- un lanț din „aur” de clanță și un borcan în care fusese compot de prune) barosanul de doi metri înălțime a vrut să plătim noi pagubele. Adică eu și Macarie, colega mea din liceu, pe care o luasem să lucreze cu mine, pentru că nu mai făceam față cererii de treninguri. Ba ne trezeam și cu bulgarii de peste Dunăre: „Scolco pantalonătă?” Luau cu sacii.
Am scăpat basma curată, dar am muncit, eu, luni de zile fără Carte de Muncă? Am muncit! 1-0 pentru el. Pentru șef.
Am intrat, apoi, la facultate. La FJSC, „la Leu”. În anul I mi s-a făcut dor de-un șef și m-am dus să-mi caut unul prin București. M-am angajat la Uniplus Radio. Eheeee! Aici am avut unul dintre cei mai mișto șefi din viața mea. Toti Marinescu, sau Piticu, așa cum îi ziceau colegii.
M-a chinuit, la început, de mi-au ieșit ochii din cap. Îl uram, îmi venea să-l bat, să-l calc pe pantofi și să-l ciupesc de bucile obrajilor, până zbiară de durere. Era agitat ca Louis de Funes, țipa la oameni, arunca peste tot cu pixuri, ne bătea cu știri!, făcea ca toți dracii când îl scoteam din sărite, nicio tastatură nu mai era întreagă în redacție.
Dar tot el putea să fie bun, drăguț, amuzant, pedagog și un prieten de nădejde când aveai nevoie de el. El m-a învățat cum să-mi editez singură casetele cu relatări, reportaje sau interviuri (la asta a participat și colegul Andrei Dumitrescu), cum să-mi dozez respirația atunci când sunt în direct, prin telefon sau în radio, cum să nu-mi mai înghit cuvintele și să pronunț, fără greș, orice aveam de zis… Era sever cu mine, dar îl bufnea râsul de fiecare dată. N-avea păr pe piept, ca șeful din cântecul lui Andrieș și era înnebunit (cred că nu s-a făcut bine nici azi!) după Elvis. Am amintiri tare dragi cu el și pentru că l-am iubit, în felul meu, îl închid acum la loc, în cutia cu oameni frumoși. Să stea acolo!
Șef mi-a fost și Mircea Dinescu, la Plai cu boi și la Aspirina Săracului. Nu pot să uit serile bete, de atâta poezie, texte scrise la mișto, cu o lună lată și zbanghie deasupra, care râdea ca proasta de mine!
Aveam redacția în strada Plantelor și apoi în Constantin Daniel, pe lângă ASE. Nu primeam banii la timp, ca de obicei, dar nici nu sufeream prea tare, pentru că-l admiram pe poetul băutoriu de vinuri alese. Îl iertam și pentru că acolo, în redacția de nebuni geniali și porcoși la guriță, am cunoscut oameni la care mă gândesc cu simpatie și acum.
Dana Fodor Mateescu
















pazberg1959
Nu stiu cântecul, de fapt nici nu stiu cine-i Andreias, numai Andrei cel mic al tãu, dar citind pãtaniile tale nu pot sã nu-l parafrazez pe Mihai Zoscenko: “Mereu ai sã-ti aduci aminte / de sefi, sefi, seeeefi… vorbe sfinte” 😁😁
DT
Andrieș. Alexandru Andrieș. Cântăreț de folk, blues și jazz.
Dana Fodor Mateescu
Zoscenko? Ăla cu Galoșul? Uăi! Ce-mi placeee! 🙂