Cimitirul săracilor. „Hai noroc, domnu Nicuță!”

La ieșirea din București, pe Șoseaua Odăi, se află cimitirul Străulești II, al doilea ca mărime, după Bellu. Are o suprafață de 24 de hectare, unde sunt îngropați peste 40.000 de morți, mulți dintre ei neidentificați.
În anul 1970 a fost înhumat, aici, primul mort. De atunci, cimitirul nesătul a mestecat și a înghițit…
La Străulești II sunt înmormântate personalități ale vieții artistice românești: actori, scriitori, poeți, graficieni și pictori.
M-am dus să-l vizitez și eu, în urmă cu vreo 20 de ani, pe vremea când scriam la ziarul Național. Era o căldură năucitoare, ca într-o turnătorie de metale. Miez de iulie.
Ca să ajungem la Străulești II aveam două autobuze 304 sau 460 (autoturism ioc!), niște măgăoaie pe care le puteam lua de la LAROMET, Bucureștii-Noi.

După o așteptare de o oră, cu soarele-n cap, a apărut, scârța-pârța, un hârb portocaliu. Înghesuială, papornițe, înjurături, copii care urlă. Suportăm, și eu și Răzvan, 40 de minute de hurducături și coate-n beregată. Stăm cu teamă, ca nu cumva cineva să ne fure camera foto, pitită bine în buzunarul de la piept.

În sfârșit, coborâm. Suntem lac de sudoare, plini de praf, dar teferi. Vreo doi kilometri mergem pe jos, apoi, apare țintirimul ca o îmbrățișare răcoroasă. Copaci, flori, liniște. Raiul! Nu-mi mai vine să mă întorc acasă, în Ghencea, la etajul 7, unde e ca-ntr-o pâine caldă.
La intrare, doi gardieni publici, cu chipiele date pe ceafă, abia mai respiră. Pe alee, niște maidanezi își târăsc limbile pe jos, de sete. Bate, timid, un pui de vânt care aduce arome funeste de sicriu proaspăt, din brad, de ceară topită și de tămâie. Parcă îmi vine în nări și nițică vanilie, de la colivă.
Cum intri pe aleea principală, pe dreapta se află parcelele repartizate Uniunii Scriitorilor, Artiștilor Plastici, Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor. Aici, la Străulești II sunt înmormântați 160 de poeți și prozatori ai istoriei noastre literare, traducători, critici, în marea lor majoritate victime ale devastatorului cutremur din 4 martie 1977.
Îi descoperim pe prozatorul și eseistul Alexandru Ivasiuc, remarcabilul poet, prozator și traducător Anatol Bakonsky și Clara, soția sa, scriitorul Dragoș Vrânceanu, poetul Dan Laurențiu, scriitorii Nicuță Tănase, Emilian Bălănoiu și Mihai Gafița, poetul Doru Mielcescu, dramaturgul Teodor Mazilu, criticul de artă Ion Frunzetti, poetul Ovidiu Râureanu, și mulți alții.
În comparație cu locurile de veci și cavourile din termopan negru, gresie și marmură scumpă, care aparțin unor creștini bogați din Străulești, mormintele scriitorilor sunt niște gropi cinstite și modeste ale sărăciei.
Mai sus vedem cruci sparte, rupte, căzute. Nu le ridică nimeni. De ce-ar face-o?
În rest? Bălării, rochița-rândunicii, sticle din plastic de pe la pomeni, pahare, ștrampi, pantofi desperecheați (doar de la stângul), niște ochelari sparți, o pălărie (o fi de la mort?).
Ne împrietenim cu un gropar vesel, beat-cuc, dar exagerat de amabil. Se odihnea la umbra unui oțetar.
„Mi să zice Rulment, pentru că am înghițit unu când aveam cinci ani. Ierea mic, cât o unghie, nu știu pă unde l-am găsit. Am crezut că e o bomboană și haț! L-am mâncat. N-am pățit nimic. L-am scos pă partea ailantă. Dă atunci, așa mi-a rămas numili: Rulment. Toți mă știe în cartier. Și mama, Dumezeu s-o ierte, tot așa mă striga când mă chema la masă: Rulmenteee, vino, bă, să mănânci!”
Omul zice că busturile lui Teodor Mazilu și cel al lui Frunzetti au fost furate și duse la fier vechi. Numai chipul, sculptat în piatră, aparținând poetului Doru Mielcescu a scăpat, pentru că jefuitorii l-au abandonat. O fi fost prea greu sau, probabil că au realizat că nu au ce face cu el. Bustul a fost recuperat și pus la locul lui.
Morții nimănui, neidentificații, boschetarii găsiți țepeni pe stradă, tot aici ajung. De ei se ocupă Primăria Capitalei și Administrația Cimitirelor. După ce stau o perioadă de timp în frigiderele de la Institutul Medico-Legal, sunt îngropați aici. Au parte de o slujbă scurtă, apoi… sapa și lopata. Pe mormânt li se pune o cruce pe care scrie sec: neidentificat. Cadavrele au atașată la degetul mare de la picior o etichetă cu numărul de înregistrare din evidențele institutului, număr care se regăsește și pe cruce.
Ne despărțim de Rulment, care se apropie de mormântul scriitorului Nicuță Tănase, îi pupă crucea, o șterge delicat cu palma, ca pe-o copilă, apoi scoate din buzunar o „motorolă” de Scandic. Bea cu poftă și ne urează sănătate.

„Auziți? Io aș fi mândru să mă îngroape lângă artiști. În viața mea n-am citit dăcât o sângură carte: Muzâcuța cu șchimbător, scrisă dă domnu Nicuță Tănase, aci dă față, da nu-l vedem, că ie mort…”
Varsă nițică votcă pe mormânt și nu ne mai bagă în seamă. „Hai noroc, domnu Nicuță! Să trăiești!”

Dana Fodor Mateescu- text din 2002