Zarul norocos

Cartierul bucureștean Giulești-Sârbi spre seară. Căldură sufocantă, sărăcie, praf și lehamite. Soarele bolnav rânjește fasolea la oameni și încă nu vrea să plece.
Trece un camion care împute aerul ca focul. Cișmeaua din capul străzii curge încontinuu, spre bucuria copiilor desculți, burtoși și tuciurii, care se stropesc și urlă cântece din Lanțul amintirilor. Apa udă pământul și ies aburi mici din carnea lui. Dacă n-aș ști că-s în București, aș crede că am nimerit într-un sătuc uitat din sudul țării.
Miroase a păr ars și-a ardei capia copți în jar. O mamă își cheamă băieții la masă. „Armandooo! Brusliiii, veniți, bă, să mâncați!”
E ora la are barbugiii se strâng, în secret, la o crâșmă semi-improvizată. Patru table, un acoperiș șantaliu, o ușă ciordită de la dărâmături. Dacă-i tragi un șut, zboară ca o jucărie. Un dulău chior mârâie la intrare. Nu are voie oricine aici!

Unul dintre jucători e prieten cu mine. Mi-a reparat mașina (vorba vine!), e mecanic auto, la negru. I-am spus că vreau să scriu despre barbugii și a acceptat, curios, să mă ajute.
În față e o terasă, cu scaune din lemn și mese șchioape. Își beau otrava amărâții, alcoolicii fără căpătâi, și fără scăpare. De undeva se aude o manea de cucută, să-ți spargi sticla de bere-n frunte.

Jucătorii își fac de cap în spatele crâșmei. Barbut sau pocher. Câștigurile sunt mici la început. Apoi, cresc. Uneori, la nervi și la beție, bărbații se încaieră, din te miri ce. Își scot mațele cu șurubelnițele, și și le bagă înapoi cu deștul jegos. Care are noroc, trăiește. Care nu… Sapa și lopata. Nu plânge nimeni după ei.
Joacă direct pe pământ. În țărână. O jumătate de om, (îmi vine mie până la barbă, iar eu am 1.57 înălțime), și trei malaci cu fruntea mică, stau pe vine și fumeză. Când aruncă zarurile, înjură, scuipă, bat din palme sau se mușcă de pumni.
„Nexam! Futu-ți zaru mă-tii!”, zice piticania, după care trage o dușcă zdravănă dintr-o sticlă dubioasă.
„Lasă, bă, fratello, că cine n-are noroc la zar, are la amor!”, își bate joc de el unul dintre barosani.
„Pe mă-ta dă gușat! Faci mișto? Acu scoț briciu la tine!”
Nu-l scoate. Că n-are. L-a pierdut alaltăieri la pocher. Dar privirea lui taie ca un șiș. E suficientă.
Ceilalți bivoli beau bere și râgâie simultan, de parcă ar avea gâturile și mațele legate între ei. Or fi frați?
„Pleacă, bă, Sandule, dân spatili meu, că-mi ții norocu!”, zice unul dintre umflați.

Sandu dispare. Se întoarce cu o pungă de semințe și o împarte la toată lumea. El nu joacă. Pierde mereu.
Zarurile tocite și îngălbenite sfârâie vesele între picioarele împuțite și încălțate în șlapi chinezești. „Trei-cinci! Căcat! Mai dă, bă, o bere, că mă arde la ciroză!”
Piticul schimbă locul, ofticat. N-are baftă azi. Dar nu se lasă. Zbârrr!, sar „oasele” din nou. „Trei-unu! La gară, băăă! Du-te, că venim și noi!” îl necăjesc grasomegii care câștigă mereu, ai dracu!
Omul mic pierde toți banii. Mai aruncă o dată, înainte să-și bage în joc lanțul de aur de la gât. Și… Doi-doi. Pierde. Se înfurie și dă cu pumnul în tabla cârciumei, de se cutremură toată.
Fane, căci ăsta-i numele lui, bate spre 60 de ani și, de când se știe, dă cu zarul. La el se închină. Tac-su l-a învățat să arunce babaroasele, pe maidanele de la calea ferată din Gara Obor. Acolo s-a născut. La școală, Fane avea cele mai frumoase stilouri, câștigate cu zarurile. Se hrănea bine. Juca pe mâncare. Mă-sa nu-i făcea niciodată, era plecată la muncă, tramvaistă pe 21. Și nici nu prea îi păsa de el și de ceilalți cinci puradei.

Când a crescut, a plecat de acasă și s-a lipit de o bucătăreasă. S-a iubit cu ea. Aia l-a ajutat să se angajeze la un restaurant și trai, nineacă, pe pitic. Noaptea arunca zarul, ziua amesteca în oale cu linguroiul. Făcea bani pe toate părțile. S-a mutat la gagică, și-au cumpărat și-o Dacia 1300, erau boieri. Bucătăreasa i-a turnat trei copii, și toți pitici ca el. La un moment dat, Fane s-a înhăitat cu niște mardeiași, care l-au ars rău de tot. „Nu știu ce paști pă mă-sa am pățit atunci, că am perdut tot. Am pus mașina la bătaie și am perdut-o și pă ia. M-au dat afară și dă la bucătărie. Femeia m-a azvârlit dân apartament. N-a mai vrut să auză dă mine. Pleacă, fira-i al dracu dă pârlit! Să nu te mai prinz la ușa mea! Și tronc! M-am cărat. Dă atunci, și să făcură fro 10 ani, dorm pă străzi sau pă la preteni.”
După ce-mi povestește, oftează adânc și-și trage mucii. Nu, nu plânge cu lacrimi. Plânge pe interior. A naibii dependența asta de zar!
S-a făcut noapte și trebuie să plec.
Îi las pe barbugii să se certe. Piticul a dat șase-șase și s-au luat la înjurături. „Ăsta e zaru meu norocos! Ăsta e zaru meu norocos”, zbiară ca un nebun.

Aerul s-a mai spălat, e mai răcoare. Alerg să prind tramvaiul.
Pe cer au ieșit stelele. Sclipesc ca niște zaruri de gheață…

Dana Fodor- 1997