Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

Oamenii si faptele lor

13-15 iunie 1990… Demonizarea!

Timpul unei diabolice asmuțiri oficiale pe canale media naționale a unor români multiplu precari și civic rudimentari, rupți prin manipulare de realitatea politică a vremii, împotriva altor români, conștienți de ea și de mașinațiunile perfide ale grupului partinic ajuns la putere prin defăimarea și uciderea în efigie a adversarilor.

Bestialitate, ură morbidă, stâlcire în bătaie cu ranga, uciderea unor oameni care protestau pașnic împotriva persistenței la putere a comuniștilor post-comuniști.

Demonizarea intelectualilor. Denunțarea ca adversari publici a celor ce distingeau minciuna de adevăr, democrația de butaforie.

Absurd însângerat. Crime neelucidate deplin și necondamnate nici după trei decenii, crime la care o majoritate copleșitoare a rămas surdă (ab-surdum).

Mineriadele au constituit monstruozități mascate în civism și orchestrate politic cu cel mai crunt cinism.

Odioase acte de barbarie care au compromis imaginea României de la începutul anilor ‘90 pe termen foarte lung, au provocat primul exod românesc după Revoluție și au creat leziuni grave, incompatibile cu democrația, în organismul nostru comunitar.

Bisericile au datoria să deplore orice act de învrăjbire națională și de violență publică, cultivând simultan memoria Binelui comunitar întrupat punctual în eroii credinței în El. „Eroi căzuți pe toate câmpurile de luptă.”

Preoți și teologi de toate confesiunile au fost prezenți la protestele pașnice din Piața Universității alături de miile de oameni care îngenuncheau ridicându-și gândul la Cer, rosteau „Tatăl nostru” în cor și cântau imnul celor numiți cu ură și dispreț „golani”.

Singurii „golani” care atinseseră aristocratismul blamat de o (prea) mare parte a societății românești sedate și seduse politic atunci.

Seducția ideologică operată prin populism rămâne mereu amenințarea cea mai gravă la adresa corpului social, care se poate transforma oricând în monstrul fără chip prezent latent în el.

Antidotul? Educația, creștinismul, democrația. Toate rămân constant de cucerit, de însușit, de apărat.

Autor Vasile Bănescu

Foto Turcanraluca.ro

Leave a Reply