Orice suspin poate să fie o rugăciune

Există secunde în viaÈ›a asta când simÈ›i că dai pe dinafară, că nu te mai poÈ›i È›ine de plâns, de oboseală, că vrei să pleci doar cu tine, undeva, nici nu mai contează unde, să nu mai È™tii de nimeni, de rufele care te aÈ™teaptă să le speli, de geamul din bucătărie pe care au sărit stropi de apă È™i de ulei încins, de toate datoriile pe care le piteÈ™ti în piept, de… durerile care te muÈ™că!

Măcar o zi! Atât. Fără să dai socoteala nimănui!

Viața e pe ore, vorba lui Ruxi Weissman, și într-o singură zi poți trăi mai multe vieți, dacă ai imaginație.

Eu am fugit la Techirghiol, cu Manuela și băiețelul ei, Răzvan, o prăjitură de copil. Ne-am dus la Mănăstirea Sfânta Maria, ne-am rugat pentru ai noștri dragi, și am aprins lumânări pentru fiecare suflet din inimile noastre.

M-am așezat pe o băncuță, lângă izvorul cu apă rece ca gheața, am închis ochii preț de câteva clipe, ca să-mi sparg lacrimile și să le ascund (De unde tot veniți, frate? Ce aveți cu mine?!), apoi am tras aer, adânc, în piept. Parfumul de roze, și aromele care veneau de la bucătăria mănăstirii s-au amestecat cu mirosul de ceară topită și de ghiol. Mi-au dat o liniște, ca de „acasă”, ca și cum aș fi fost în brațele mamei.

Și, în loc de rugăciune, am scos din mine cel mai lung și mai „transcedental” oftat.

„Orice clipă poate să fie un timp și orice suspin poate să fie o rugăciune.”, spunea Arhimandritul Arsenie Papacioc, care și-a trăit ultima parte a vieții aici.

Pot să-l contrazic?

Text și foto DFM, 12 august 2023