Dragul meu, Nokia, te rog să mă ierți! Nu te-am meritat! Nu te-am apreciat la justa ta valoare, te-am scăpat, ca o tălâmbă, de zeci de ori pe jos, când te îndesam în buzunarul din spate al blugilor mei prea strâmți.
Tu nu te-ai spart, ca orice prost, că erai din oțel, d-aia ai și costat atat de mult, nu te-ai stricat și nu ți-ai dat ochișorii peste cap, cum fac alte telefoane pline de fițe și fumuri.
M-ai înțeles întotdeauna. Mi-ai încălzit palma și urechiușa atunci când trăncăneam ore în șir cu prietenele mele, din ce în ce mai rare și mai puține acum.
Nu te-ai supărat niciodată pe mine când te uitam în mașină, vara, la 40 de grade Celsius sau iarna la minus 15, ai răbdat eroic, ai strâns din circuite, până ți-au pârâit, dar nu mi-ai spus cât suferi. Ai fost un adevărat bărbat, un gentleman, educat, numai fibră, leduri și inteligență. Ah!
Aș fi preferat să fii spart de toți pereții, într-o criză de isterie de-a soțului meu, care e gelos și pe litera „B” de la tastaură, pentru că ea începe numele lui Bogdan, a lui Berlioz, Barbă-albastră ori Băsescu. Tot era mai de soi moartea ta…
Ar fi fost mai bine dacă mi te ciordea un hoț în autobuzul 301 și te-ar fi scos la produs în fața pietei Obor. Măcar ai fi fost viu, trăiai și-i bucurai pe alții cu ecrănușul tău delicat, cu metalul tău fin, care nu ruginește niciodată…
Aș fi preferat să te uit pe masă, la o crâșmă fără nume, ori pe noptiera eventualului meu amant pletos, chitarist, violonist, care-și trage geaca de motor direct pe pielea goală și miroase năucitor a tutun de cireșe, a mentă și-a Thierry Mugler…
Dar așa?
Să te uit ca proasta și să te arunc ca pe-o cârpă, ca pe-un ștramp obosit, în mașina de spălat? Ăsta e un semn că gândurile mele au albit de tot, au înțepenit și se spârcâie pe ele la intervale dese. Kaput! Am nevoie de lecitină, renovarea neuronilor, nămol pe la încheieturi, frecții cu soluție Carmol și suplimente alimentare.
Dacă închid ochii, te revăd în ultimele clipe ale vieții tale. Ah, dragul meu! Frumosul meu! Mă fotografiai disperat, adâncit în spumele cu detergent parfumat, și-mi transmiteai un SOS continuu: „Mayday, Muchinuța, Mayday…salvează-mă!”
Parcă băteai și cu pumnișorii în geamul mașinii de spălat sau doar mi s-a părut??
-Cum să te salvez? Cuuuuuum? Ușa nu se deschide în timpul funcționăriiiiiiii!, am răcnit turbată.
Am stat înlemnită și m-am uitat zadarnic, ca curca-n crăci. Te învârteai ca titirezul, acompaniat de pantalonii lui Andrei Mateescu, și un tricou galben cu Scooby Doo…Ce știau ele cine ești tu!
Mi-a fost milă de tine, dar trebuia să evacuez apa mai întâi. Erai…zob!
În tot timpul ăsta, cât te-am șters de apă, mi-am amintit de primul meu telefon mobil. Aaaaaa, ce vremuri! L-am cumpărat în vara lui 1999, era un Bosh durduliu, revoluționar, puteam să jur că avea în el piese din eroul sovietic, ăla de lupta fără mâini, fără picioare… Sărmanul Boșulică! L-am scăpat de vreo patru ori în budă și, de fiecare dată, a revenit la viață. Un erou! L-am uitat, într-o seară, în WC-ul unei terase din Parcul Tineretului. A stat mititelul acolo, pe cristalul de deasupra chiuvetei, timp de o oră și ceva. Intrau clienții unul după altul, se ușurau cu spor, dar nu vedeau Bosh-ul meu, de beți ce erau. Noroc că, la un moment dat, m-a sunat cineva. Așa l-am recuperat. Era rece, trist și miroasea a săpun ieftin.
Bosh-ul meu arăta jalnic, avea mutră de boschetar veteran. Zgâriat, lovit, topit, chior, lipit cu scoci, abia se mai vedeau numerele de telefon pe micul ecran și îi lipseau trei cifre: doi, patru și zero…Antena i s-a spart la un bairam și, în locul ei, înfipsesem un băț luat de la Câmpulung. L-am vândut într-o seară, când era pe moarte. Tușea apă și scuipa șurubele. Mi la cumpărat un tip isteț, care și-a făcut din el (habar n-am cum!) un aparat de tatuaje. Măcar așa, și tot era bine pentru el. Pentru telefon. N-a murit de tot. S-a transformat.
Dar tu? Dragul meu, Nokia. Chiar vrei să mă părăsești? Ți-am scos cartela, am șters-o de clăbuc și-am vârât-o într-un Samsung nesuferit și fără suflet. El nu e ca tine…
Am citit pe un forum că trebuie să te bag la „reanimare”, în orez, până se „trage” apa din tine. Așa am făcut. Din zece în zece minute te controlez, te resuscitez, te pup. Zadarnic. Pari dus.
Dacă vei muri, am să te păstrez în sufletul meu, alături de toate celelalte telefoane pe care le-am avut de-a lungul vieții mele zbuciumate. Vei fi mereu pe primul loc.
Ai fost cel mai bun, cel mai frumos, cel mai puternic, cel mai strălucitor. Noi doi am petrecut clipe fabuloase împreună. N-am să te uit niciodată!
Dana Fodor Mateescu
Leave a Reply