Prima mea zi de școală

1977. Septembrie. Prima zi de școală îmi smulgea inima din piept și-o arunca-n copacii cu frunze aurii și verzi. Tremuram din toate mădularele mele de fetiță năstrușnică și pusă pe joacă. Îmi tremura barba, tremurau buzele, degetele cu unghiuțele tăiate, de mama, rotund, și nu din carne, – îmi tremura părul din cap, tremurau genunchii plini de răni. Ce mă fac? Ce școală? De ce? Nu vreau!

Duminica de dinaintea începerii eram tristă ca o batistă. Simțeam în nări mirosul ăla de uniformă călcată proaspăt, cu fierul încins și stropită cu apă, aroma ciorapilor albi, trei-sferturi, (pune-i peste bubele alea, că sperii toată școala, râdea tata!), bentița albă…

„Cum? Asta mi-o agăț pe cap?”, întrebam revoltată, gata de scandal și cu un plâns mic înghesuit în gâtul meu plin de amigdale palpitând dureros.

„Ți-o așezi pe cap, n-o agăți!”, îmi răspundea mama cu gândul la trenurile ei…

Toate erau aranjate frumos, pe speteaza unui scaun și mă așteptau. Nici nu le atingeam. Nu! Nu-s ale mele. Cum nu e al meu nici ghiozdanul ăsta tâmpit! Și astea ce-s?

Am pus mâna pe o cutie din lemn. Era lăcuită și avea pictat un tigru roz pe capac. Am deschis-o. Mirosea înspăimântător de frumos! Avea creioane nou-nouțe, ascuțite de tata, o gumă roz, chinezească, parfumată de-mi venea s-o rod (am mâncat-o mai târziu! n-a scăpat!), un stilou cu peniță. Pe masă era și cerneala. Într-o sticluță durdulie. Am deschis capacul. (Să n-o verși, Dani!, am auzit vocea mamei.)

Doamne-Dumnezeule! Am băgat nasul în ea. Mi-am pictat vârful cu albastru, dar am tras în mine un parfum incredibil, de salcâm, pe care-l țin minte și azi. Cerneala aia mă intimida și fascina în același timp. Ce de cuvinte erau în ea! Vorbe. Litere nescrise. Cifre și tot felul de semne, de care nici nu auzisem.

Am luat caietele și le-am pus în ghiozdan. Coperțile albastre, din plastic, miroseau iute. Le-am deschis înainte și mi-am vârât, din nou, nasul în ele. Ah! Aromă de nou și necunoscut. Clic-clac. Am închis ghiozdanul și l-am pus la intrare.

A doua zi, gătită ca o școlăriță, arătam DI-FE-RIT. Nu mai eram eu. Guleraș alb, uniformă, bentiță cu pampoane, pantofi negri, din lac. Am plecat cu tata și cu mama. Dimineața era răcoare și toți perișorii mi se zbârliseră. Îmi era și frig, și frică, eram și veselă, și tristă. Cartierul meu se scutura și el, ca un cățel, din toate casele lui, își foșnea frunzele și-și răspândea aromele dimineții.

„Gata, Dănuță? La școală?”, mă întreba mamaia, râzând, dar eu știm că zice în sinea ei: „Tulai, bine c-am scăpat patru ore de nebună!”

Aș fi alergat nițel, dar mă strângeau toate țoalele alea, iar ghiozdanul, o pacoste, mă enerva cumplit. Străzile scoteau la iveală zeci de copii, gălăgioși, cu flori în brațe, era o veselie și-o chirăială, de abia-ți mai auzeai gândurile din cap.

„Mamă, io nu mai merg!”, am suspinat și am privit-o cu ochii mei, mari și gata de plâns. Dar mama era, din nou, în alt vis de-al ei și nu m-a auzit. Am privit către tata. Era vesel, de parcă mergea la nuntă. Am renunțat. „Ăștia doi nu înțeleg nimic!” În pantofiori lăcuiți îmi puteam vedea chiloțeii și asta m-a amuzat. Am uitat tristețea.

Curtea școlii 170 înghițea, flămândă, sute de copii, mici, mari, părinți, tatai, mamai, profesori. Podul Grant nu era încă ridicat.

„Aaa, uite-o și pe Dorina! Dorinaaaa!” am strigat și-am fugit spre ea. Nu mi-am luat la revedere de la ai mei. Dispăruseră, oricum, în fluviul de oameni.

Cerul se înălțase ca pe tocuri, și aerul din jurul meu mirosea a tuberoze și-a crizanteme ude. O „tovarășă” m-a întrebat cum mă numesc. Vocea ei suna aspru, ca o palmă dată peste un obraz de copil. „Fodor Daniela Cristina”, am mierțăit, cu inima fleașcă. S-a uitat pe-o listă. A mestecat din gura, ca o fantă de pușculiță. „Treci în stânga! Ești în clasa întâi A. Ține minte!”

Ne-a așezat, apoi, doi câte doi și am pornit spre clase. Colegul meu avea ochi albaștri. Am râs la el, cu toți dințilicii mei, neschimbați încă. El n-a zâmbit deloc. Mi-a stat inima-n loc și simțeam că am pus limba pe-o baterie din aia mare. „Ce bou!”, mi-am zis și i-am întors spatele smulgându-mi violent mâna dintr-a lui.

În clasa care mirosea a petrosin și-a parfum dulce, bulgăresc, abecedarele ne așteptau pe bănci. M-am așezat unde mi s-a indicat.

Ah, ce reci și străine erau toate, și mesele, și scaunele, și copiii, și tovarășa!

Și, dintr-o dată, mi-a venit să fac pipi, să fug, și să plâng. Dar nu știu ce m-a ținut: frica de ridicol? Faptul că eram la fereastră și trebuia să traversez toată clasa? Tremuratul picioarelor? Habar n-am!

M-am abținut, cât am putut, pentru că eram fetiță mare și, jucându-mă mereu cu o șuviță de păr rebel, mi-am înghițit tristețea, am suspinat adânc și am renunțat la idee.

Când profesoara a început să vorbească și să ne zâmbească, îmi trecuse deja:

-Copii, de azi, sunteți în clasa întâi!

Dana Fodor Mateescu- 8 septembrie 2019