Scrisoare pentru București

Bucureștiul are ceva special primăvara, diferit total de alte orașe. Orașul meu își zvârle de pe spinare țoalele grele, de iarnă, și-și trage pe el cămăși verzi, liliachii și roz și albe. Își pune ștrampii noi-nouți și, orice-ar zice cârcotașii, e frumos de pică! Mai are el și străzi înfundate de noroaie, case din chirpici, urâte ca dracu`, dar situate, fix, în buricul lui, mai pute pe alocuri a canal împuțit, dar trebuie să-l înțelegem și pe el și să-l iertăm. Singur nu și le poate repara pe toate!

Primăvara, Bucureștiul meu e un pahar cu șampanie. Diminețile sunt reci, ca niște domnișoare tulburate ușor de trecerea timpului, părăsite de iubiți, dar încă superbe, cu picioare lungi și suple. Intersecțiile sunt tablouri vii cu țigănci colorate și flori. Totul e auriu primăvara.

Dacă ignori căcații de câine, e bine. Ești un fericit. Dar, mare atenție pe unde calci!

Treceam deunăzi prin vechiul meu cartier, Titulescu-Banu-Manta și trezindu-mă pe una din străduțele mici, care se agață cu mânuțele de marele bulevard, am uitat unde mă duc, de ce sunt acolo și ce mai vreau, în general, de la lume. Casele, înghesuite una-ntr-alta, ca niște bătrâne care au ieșit la soare să se încălzească, au rămas exact ca acum 100 de ani, cu îngerași și cariatide superbe, gorgone mutilate de timp (sau de zugravi nepricepuți), cu porți din fier forjat dantelat, cum nu mai face nimeni acum…cu ferestre înalte-înalte și înguste sau ochiuri de geam pe care te aștepți să se ivească o chip curios de fetiță.

Pe Magheru-n jos, un Jim Morrison din Berceni cumpără mărțișoare pentru cele 34 de iubite. Oameni colorați trec în sus și-n jos prin venele Bucureștiului meu, ca hematiile, cu treabă. Mai sus, la Universitate, doi tineri se țin de mână și cântă. Ea e blondă, el e brun. Amorul frige ca o plită încinsă.

În rest, totul e la fel ca-n alți ani: lumini verzui, roșii, cerșetori triști, mame și copii, bătrâni eleganți, blănuri mirosind a naftalină, pantofi de firmă sau „bașcheți” plesniți, claxoane, lume multă.

Când dă năvala nebuna de primăvară, străzile mele dragi miros a familie, a zambile și-a ghiocei, a bucurie fără motiv, a cafea proaspăt măcinată și-a vanilie.

Căsuțele Bucureștiului meu vechi sunt cosmetizate nițel pe alocuri, vopsite și văruite. Altele s-au transformat în ditamai viloaiele, cu dulăi feroce dincolo de porți imense și abțibilduri cu BGS sau Atenție: „Câine rău!”

Dar eu iubesc acele case negustorești de o frumusețe înduioșătoare acum, curțile lor boltite cu viță-de-vie, pe lângă care trec și, la un moment dat, mi se așază pe grumaz, ca o eșarfă, puiuți de vânt aromați și recișori. O mângâiere nedefinită. Degetele primăverii.

Seara, simt cel mai bine pielea catifelată a orașului meu. Are gust de ciocolată cu cremă de mentă. Bucureștiul își întinde brațele lung, mă cuprinde ca un iubit și, pătimaș mă sărută pe gură, apăsat, făcându-mă să mă scutur de frig și de uimire.

Dacă aș mai avea un copil și ar fi băiat i-aș pune numele Bucurel. De la București…

Dana Fodor Mateescu