Vreau să fac o criză!

Specialiștii spun că o femeie are multe crize în viața ei. Care specialiști? Unii, cercetătorii, psihiatrii și psihologii lumii, nu-mi cereți acum să vă spun și care, că am memoria praștie, e beată de amor, încălțată invers și cam proastă.

Auziți, fetelor! Cică femeia nu e femeie, până nu are și ea, acolo, câteva crize barosane în viață! Adică: să plece de acasă, să spargă 321 de pahare, străchini, ulcele, pe gresia din bucătărie. S-o facă și p-aia țăndări. Să strige! Să plângă, să-și rupă părul din cap, să amenințe cu despărțirea, cu divorțul, să leșine dramatic, ca să-i bage-n sperieți pe toți.

Am citit, fără să vreau, – pentru că nu m-a procupat niciodată treaba asta, – câteva materiale despre „crizele femeilor”. Trebuia să scriu un text, mai demult, pentru un ziar care a și dat ortul popii între timp. A avut o criză, chit că nu era de genul feminin.

Crize sunt multe, firește, de parcă noi, am duce pe umeri nu numai greul, dar și toate bolile și ciudățeniile pământului. Crize de amor, de vârstă, criza pubertății, criza de divorț, de îngrășare, de căderea părului, criză de ficat, de fiere, de rinichi, de albire a părului, criza acneică, de riduri, de trădare, de înșelare, de personalitate, de pre și menopauză, etc… Dar și crize de poșete, bijuterii, operații estetice, țoale, mâncare, călătorii la Costa Rica, Paris sau Roma.

Văleu! Ce de tragedii! Schimbări emoționale și de comportament. Derapaje psihice, crize de afectivitate. Urlete. Lacrimi și pumni în pereți, vorba ăluia colorat pe față, știți voi care!

Bieții noștri bărbați! Bieții noștri prieteni, amanți, copii, frați, cumnați, bietele noastre surori! Ei trebuie să ne suporte. Mvai, săracii! Stați să-mi șterg o presupusă lacrimă. Huh! Gata!

Am discutat și cu un psiholog înainte să scriu textul, păi cum altfel?! Știți ce mi-a zis ? Că e firesc să avem crize. Că fiecare om trebuie să defuleze într-o zi (sau într-o noapte!) și că nu e nicio problemă dacă te dai nițel cu capul de tencuială (mai rău e dacă ești…dată!) spargi o cană plină cu cafea sau te duci în Mall și arunci 1500 de lei pe o pereche de cercei care cântă.

Am realizat, cu stupoare, că eu nu am avut nicio criză. Niciodată. Nu mi-a venit. N-am avut timp. Loc.

Pubertatea m-a vizitat… târziu. O fi venit ea pe la 11-12, dar nu eram acasă! Sorry! Eram pe bloc, mă ocupam cu prinderea unor infractori periculoși, n-aveam vreme de fleacuri. Ce pubertate, frate?

Ce crize să mai fac? N-avea rost! Consumam energia degeaba. Le vedeam pe unele prietene de-ale mele, moamă, ce crize mai „efectuau”, ziceai că-s la bâlci. Și întotdeauna obțineau ce-și propuneau. Eu? Nimic!

„Lasă că mă crizez pe la 24 de ani, nu mă las așa…ușor!„- mi-am zis foarte sigură de mine. „Până atunci, poate se mai strâng nervii…”

Aiurea! Nimic. Eram fericită în lumea mea de copil sărac și tolerant. Dacă nu aveam ceva, ori îmi făceam singură, ori renunțam. Dar crize, ioc.

Au trecut anii. M-am făcut și mai mare. Aș fi vrut să fac și eu o criză, cât de mică, cea mai amarâtă și mai bășinoasă criză! Să mă simt și eu femeie, pe tocuri de 10 cm. Dar nu am putut!

Doamne, jur că mi-ar fi plăcut să trag și eu o criză cuiva, să mă țină minte în veci, dar…ba nu eram singuri, ba trebuia să tac, pentru că se uita lumea și nu cadra, ba eram în poziție Sims, la ginecolog, ba… Au fost tot felul de motive. Și m-am abținut.

Cum o criză care se respectă nu poate fi…trăită la intensitate decât atunci când îți vine, le-am pierdut pe fiecare. Bănene!! Nici măcar o criză nu sunt în stare să fac?

Așa ciudă m-a pocnit, că-mi vine să-mi trag singură palme. Cum, domnule, să nu sparg și eu niște străchini acolo? Ce? Eu n-am nervi? N-am suflet? N-am necazuri?

Vreau să rag ca o leoaică ultragiată, să zboare ca niște zdrențe toți cei care-mi vor răul. Dar nu o fac. Mai strâng. Am unde!

Dana Fodor Mateescu

05.02.2019