Marin Florin Predoianu din PloieÅŸti se poate număra printre oamenii care au o viaţă liniÅŸtită ÅŸi fericită alături de soÅ£ia sa ÅŸi de cei trei copii. Omul a muncit foarte mult pentru a-ÅŸi putea întreÅ£ine familia. Chiar dacă nu-l dau banii afară din casă, el se simte minunat ÅŸi crede că acest lucru se datoreză unei întâmplări stranii pe care a trăit-o când era în armată. „De atunci, susÅ£ine domnul Predoianu, tot ce-mi pun în gând mi se împlineÅŸte ÅŸi tot ce vreau să fac, îmi iese aÅŸa cum am plănuitâ€.
ÃŽn anul 1989 Marin a fost încorporat într-o unitate din Moldova, de pe malul Siretului. La un moment dat, regimentul din care făcea parte a trebuit să execute pe timpul nopÅ£ii niÅŸte manevre militare într-o pădure din apropierea unităţii. „Eu eram tare speriat, mărturiseÅŸte Predoianu. Nici nu ÅŸtiam prea bine ce căutam acolo. Ni s-a spus că este un exerciÅ£iu ÅŸi că noi trebuie să descoperim inamicul. Am fost repartizat într-un pluton format din 15 militari ÅŸi am pornit-o prin întunericul pădurii. Nu se vedea decât fîşia anemică de lumină, care ţâşnea din lanterna celui din faÅ£a noastră. La un moment dat, de frică sau din cauza emoÅ£iei care pusese stăpânire pe întrega mea fiinţă, am simÅ£it nevoia acută să vărs. ÃŽmi era foarte rău ÅŸi am cerut permisiunea sergentului care ne însoÅ£ea. Acesta a râs de mine, dar m-a lăsat. <<Să nu întârzii soldat, ÅŸi ai grijă să nu verÅŸi pe echipament, că dracu’-i al tău!>>, mi-a spus sergentul.
M-am dus lângă un copac ÅŸi am vomitat. ÃŽntotdeauna am avut probleme cu stomacul, din cauza faptului că sunt extrem de emotiv. Åži când eram în ÅŸcoala generală ÅŸi mă scotea profesorul la tablă, mai întâi vomitam ÅŸi apoi spuneam lecÅ£ia.â€
Un bătrân atât de straniu
„Am stat sprijinit de copacul acela până când am simÅ£it că-mi revin. ÃŽn pădure era tăcere deplină. Nu se mai auzeau nici ţăcănitul mitralierelor ÅŸi nici răcnetele comandantului. Când m-am uitat în jur, mi-am dat seama că am rămas singur-cuc, într-un întuneric, de să-l tai cu cuÅ£itul. Mi s-a făcut frică ÅŸi am început să-mi strig colegii de armă. Nu mi-a răspuns nimeni. Am luat-o la fugă disperat, lovindu-mă cu capul de toÅ£i copacii care-mi răsăreau în cale. Probabil că atunci mi-am pierdut puÅŸca, pentru că m-am trezit fără ea. Eram disperat. Deodată, am auzit un zgomot, ca de crengi rupte. M-am oprit ÅŸi m-am uitat în jur. ÃŽn bezna adîncă abia putea să văd contururile copacilor. Nu era absolut nimeni. Am ascultat atunci atent. Aproape de mine gemea cineva. Era un bătrân cu o barbă lungă, albă, care căra un braÅ£ de lemne. <<Ce faci, bre, tataie, p-aici?>>, l-am întrebat tare mirat, pentru că ÅŸtiam că civilii n-au ce căuta în acea zonă. <<Iaca, adun lemne că nu mai am. Nu vrei matale să mă ajuÅ£i? N-o să-Å£i pară rău.>> Mi s-a făcut milă de bătrân ÅŸi i-am luat lemnele în cârcă. L-am privit mai atent. Parcă era făcut din abur…â€
„L-am urmat, totuşi, fără să mai scot un cuvânt. Ştiam că o să fiu pedepsit când o să ajung în unitate, ba chiar mai mult, mă gândeam că or să mă creadă dezertor, dar parcă nu-mi mai era teamă. Am ajuns spre dimineaţă la marginea pădurii. Nu era nici o casă, se vedea şoseaua pe unde am venit cu trupa. <<Păi unde stai, tataie?>>, l-am întrebat, nedumerit. <<Nu mai pune atâtea întrebări>>, mi-a răspuns. <<Iacă, pentru că mi-ai ajutat când ţi-am cerut, ştiind că vei fi pedepsit la unitate, mi-ai demonstrat că ai suflet bun şi iubeşti oamenii aşa cum zice bunul Dumnezeu, slăvit să-i fie numele. De acum înainte vei avea parte numai de bucurii şi tot ce-ţi vei pune în gând vei reuşi. Când vei ajunge în unitate, uită-te sub pat. Acolo o să-ţi găseşti puşca. Dumnezeu să fie cu tine, Marine!>>
Arma de sub pat
„Am rămas cu gura căscată. De unde, naiba, ÅŸtia moÅŸul ăsta cum mă cheamă? Până să-mi vin în fire, bătrânul a dispărut, ca ÅŸi când n-ar fi fost. Am crezut că mi-e rău din pricina alergăturii, din cauza stresului, am crezut că mi-am pierdut minÈ›ile È™i că mi s-a părut, că mi-am închipuit totul. Am dus mâna la frunte: ardeam, aveam È™i febră. Dumnezeule! Dacă am înnebunit? Am mai auzit de cazuri în care soldaÈ›ii o iau razna È™i ajung din unitate direct la balamuc, irecuperabili. Mă rugam în gând să nu mi se întâmple È™i mie aÈ™a ceva! Am ajuns în unitate ÅŸi m-am uitat sub pat. Arma era acolo! Incredibil! Spre mirarea mea, am scăpat cu faÅ£a curată ÅŸi la comandant, care m-a iertat ÅŸi mi-a spus doar atât: <<Să nu se mai repete, soldat! Ai noroc că azi e ziua mea de naÈ™tere, că altfel…>>
Lucrurile au început să meargă bine după această întâmplare. Am fost avansat la gradul de caporal ÅŸi atât soldaÅ£ii, cât ÅŸi superiorii, mă respectau. După armată, m-am căsătorit ÅŸi, în anul următor, s-a născut primul meu copil. Acum mai am încă doi copii ÅŸi mă înÅ£eleg de minune cu soÅ£ia. Totul îmi merge neaÅŸteptat de bine. Mi-am dat seama, după atâţia ani de zile, că bătrânelul pe care l-am întâlnit în pădure a avut dreptate. Dar cine era el n-am să aflu niciodată.â€
Dana Fodor Mateescu







Nikolaus-Otto Kruch
Te citesc. Scrisul tău bucură nespus cititorul.Am devenit fodorofil așa că te aștept zinic.
Dannot
Da, bine zis, și eu devorez tot ce scrii (scrieți?)
Și eu mă simt totalmente fodorofilă!
Te apreciez ca om (gândești minunat, ești sufletistă, inteligentă și cu un grozav simț al umorului), dar și ca autor. Prin scrisul tău am aflat cine ești și ce moștenire duci cu tine. Munte de talent!
Îți mulțumesc că exiști!
(Mă simt puțin inconfortabil că te-am tutuit fără accept, chiar dacă sunt ceva mai coaptă la ani).
Dannot
Da, și eu sunt dependentă de poveștile vii, îmi place enorm cum scrii (scrieți?)
Sunt totalmente fodorofilă! Sună bine cuvântul ăsta.
Te admir foarte mult, ca om (inteligentă, frumoasă, cultă, sufletistă, cu un simț ascuțit al umorului), dar și că autor (orice subiect ai aborda, scrisul tău curge frumos drept în inima noastră). Mult talent! Practic, prin scrisul tău am aflat cine ești și ce moștenire duci cu tine.
Îți mulțumesc că exiști!
(Mă simt puÈ›in inconfortabil că te tutuiesc fără accept, deÈ™i sunt ceva mai „coaptă”.
Tot binele din lume!