Dragii mei, uneori trăiesc atât de intens clipele, încât o pauză de patru ore, de dat cu bicla prin pădurea Pipera-Tunari, pentru mine devine o vacanță de patru zile prin Franța, unde, fie vorba între noi, nu am fost niciodată și nici n-am să merg. Mulți dintre voi nu credeți, dar așa e. Cinci minute, dacă fac ce vreau eu, sunt cea mai fericită femeie din lume.
Aș merge și la Paris, nu-s ipocrită și nici fără țigle, dar dacă nu pot, fac excursii în gând și culeg untișor.
Zbor cu bicla peste viorele și ghiocei, chiui și râd ca o nebună, mai cânt puțin, apoi iar respir bucurie și lumină. Când obosesc, mă așez cu fața spre cer și mă las în voia vântului de sfârșit de februarie, vânt rece, tăios ca un bisturiu.
Soarele-mi trece degetele prin păr și cred că am, din nou, 12 ani și șase luni. Îngeri aurii scutură norii deasupra mea, și-n aerul dulce vine un miros de aripă udă. Dacă aș sta în aceeași poziție la poalele Turnului Eiffel, aș simți la fel, pun pariu pe-un Ursus rece, la 330ml.!
Mi-e bine cu mine. Mi-a fost întotdeauna, chiar dacă am făcut greșeli peste greșeli, unele mai nebune decât celelalte. Erorile astea, care m-au costat enorm, seamănă cu mine, de sus până jos, au ochii mei, dinții mei și mutra mea, au buzele și gândurile mele.
Sunt așa cum sunt, și nu cred că m-ar schimba nicio furtună din lume, niciun bărbat, o prietenă sau vreun anotimp. Nu e nimic metafizic în viața mea, în drumurile mele și loviturile pe care le primesc direct în piept, pentru că brațele sunt ocupate și nu mă pot apăra.
Așa cum trandafirul nu poate fi ghiocel, căpșună sau baclava, așa nici eu nu voi putea să mă prefac și să devin alta decât cea care sunt acum.
Am tălpile argintii și vindecate de plâns. Și dacă mă desprind de pământ, de o mie de ori, îmi gonesc necazurile care pleacă din toate hainele mele. Șuu! Cărați-vă!
Eu sunt un val de apă și carne care privește în sus. Palmele mele dogoresc ca niște corăbii incendiate.
DFM, 27 februarie 2024
Dana Fodor Mateescu
😉