Misterul omului cu chip de crap

În compartimentul unui tren de persoane, în miez de noapte, un bărbat cu o înfățișare ciudată, având o figură ale cărei trăsături aminteau de capul unui pește, și o femeie îmbrăcată în roșu stăteau de vorbă. Păreau vechi cunoștințe care nu s-au mai văzut de mult timp, făcând abstracție de ceilalți călători.

La un moment dat, doamna remarcă distrată că interlocutorul ei este È™tirb. Acesta îi spune jenat că are paradontoză È™i că a pierdut astfel mulÈ›i dinÈ›i sănătoÈ™i. Cu nejustificată ironie, doamna îi zice peltic: „Èši s-a făcut gura ca de crap!” Bărbatul se înroÈ™eÈ™te brusc. Venele de la frunte i se umflă È™i se zbat ca niÈ™te râme. Mâinile îi cad pe genunchi neputincioase È™i-È™i înfundă bărbia în piept. Doamna în roÈ™u È›ipă după ajutor È™i, la scurt timp, apar mai mulÈ›i binevoitori din compartimentele vecine. Pe cât de curioÈ™i, pe atât de nedumeriÈ›i. Cetățeanul fără dinÈ›i își revine cu greu, cerându-È™i scuze. Femeia este speriată în continuare, dar trebuie să coboare la următoarea staÈ›ie. După plecarea trenului, bărbatul palid È™i transfigurat îi roagă pe cei doi călători rămaÈ™i în compartiment să-i asculte povestea…

Prima victimă a blestemului s-a aruncat într-un moment de rătăcire în apele Oltului, crezându-se pește

Era pe la amiaza unei duminici liniștite de vară. Într-o albie de râușor, undeva ân Vâlcea, câteva femei întindeau prin apă un fel de plasă ca să prindă ceva pește. Vântul le înfiora obrajii. Din când în când, răzbăteau plescăituri înfundate din cei câțiva desagi răspândiți pe mal. Se zbăteau peștii prinși. Deodată, furișându-se printre tufișurile de pe mal, un bărbat îmbrăcat în tunică neagră, de preot, se repede furios la desagi și-i adună cu repeziciune. Femeile din apă îl observă, dar până să zică vreuna ceva omul intră în mâl până la genunchi și se năpusteșe asupra lor. Le lovește cu desagii peste ochi și peste gură, strigându-le plin de dispreț:

-Nu vă e rușine, păcătoaselor!? Împuțitelor! Focul iadului să vă ardă! Biserica e goală duminica, de Ziua Domnului, iar voi pescuiți?! Hoațelor! Sunteți niște blestemate de hoațe!

-Da’ păi, chiar că suntem blestemate, părinte, zise una dintre femei ajunsă deja pe malul celălalt. Acum ni se ia È™i sufletul din noi. Suntem silite aici să ne rugăm lui Dumnezeu, pentru noi È™i morÈ›ii noÈ™tri, că altfel murim de foame…

Cu spume la gură și ochii ieșiți din cap, părintele începe să urle:

-Te afurisesc, pe tine È™i pe neamul tău! Am să-È›i arăt eu È›ie! N-ai să mai intri în biserica mea! Nici moartă n-am să te mai primesc! Am să te arunc la câini, dacă te prind! Viermii să te mănânce!”

Ajungând în fața ei, popa o îmbrânci puternic. Femeia se dezechilibră, dar nu căzu. O tânără din grupul pescărițelor se opri din fugă și se aruncă la picioarele popii săruntându-i umilă mâna.

-Părinte, ajuta-ți-ar Dumnezeu, să ai sănătate și belșug la toate! Dă-mi din desaga mea câțiva peștișori. N-am ce le pune de prânz copiilor pe masă !

-Așa meriți, păcătoaso, că n-ai venit la biserică să-i mulțumești lui Dumnezeu și pentru ce ai!

-Părinte, am trei copii mărunÈ›i È™i tatăl lor nu s-a mai întors din război, continuă ea înecându-se în lacrimi. S-o fi prăpădit pe undeva în luptă, pe pământ străin, singur È™i fără lumânare la căpătâi. Ia de pomană pentru sufletul lui niÈ™te peÈ™ti din desaga mea, dar lasă-mi È™i mie unul, măcar de-o fiertură…

Nici n-apucă să-și termine vorbele nefericita femeie, că a și fost izbită cu violența cu desagii peste cap.

-Na, na, pomană, secătură! Am eu nevoie de pomana ta, așa crezi?! Obraznică și hoață ce ești!, zise părintele îndepărtându-se, abia târând desagii grei. Celelalte femei pășiră cu sfială spre cea bătută care încerca să se ridice de jos. Nu reușea. Ezitau parcă s-o atingă. Ea rămase ân genunchi, se chirci și plângând amarnic, începu să strige deznădăjduită bătând pământul cu pumnii:

-Pește să te faci, și tu și neamul tău!

După ce repetă de mai multe ori, ca și când ar fi fost singură, continuă printre lacrimi și sughițuri:

-PeÈ™te, peÈ™te să te faci, tu È™i neamul tău, peÈ™te să te faci…!

Și tot așa, femeia a repetat și după ce a ajuns acasă și până s-a lăsat seara. Ca și când ar fi fost în transă.

Trecuseră mai bine de 10 ani de la această întâmplare, când s-a zvonit prin partea locului că se face pomenire pentru „un pop’ nebun, cel ce a dispărut de acasă mai an”. A fost găsit înecat, departe, tocmai la Lipoveni. L-au recunoscut mai mult după hainele preoÈ›eÈ™ti, care pluteau la suprafață, prinse de rădăcinile unei sălcii prăbuÈ™ite pe mal. Curând i-au găsit È™i celelalte rămășiÈ›e pământeÈ™ti.

Un caz căruia medicii și vrăjitorii nu i-au găsit nici o rezolvare:

Fetița cu solzi în loc de piele

Pe la începutul anilor 80, câțiva renumiți specialiști în dermatologie din București au fost puși în fața unui caz extrem de bizar. Le-a fost adusă o fetiță de câteva luni, care avea de la naștere, în unele zone ale corpului, pielea ca de macrou. Medicii s-au arătat neputincioși în fața uluitorului caz. Când biata copilă a împlinit un an, avea trupul acoperit aproape în întregime cu solzi. Micuța pacientă a fost pusă în discuția unor congrese de specialitate din străinătate, însă suferința copilului și a familiei se amplifica pe zi ce trece. Nu exista nici un leac pentru cumplita boală. Descântecele, vrăjile, dezlegările, medicamentele, nu aveau nici un efect. Nu au dus la nici un rezultat. Drama era ascunsă de familie cu din ce în ce mai multă dificultate. Trebuiau din când în când să-și schimbe adresa. Se mutau din oraș în oraș. Din punct de vedere intelectual fetița se dezvolta normal, însă zonele solzoase îi acoperiseră tot corpul până la glezne, palme, urcând până la baza gâtului. Când era vreme călduroasă și uscată, solzii provocau fetei dureri insuportabile, iar câteodată, printre ei țâșneau șuvițe de sânge. Trebuia imediat unsă cu ulei cald pentru a-i ușura suferința.

Mica sirenă cânta minunat…

A fost dată la È™coală totuÈ™i, însă, de multe ori era nevoită să lipsească de la cursuri È™i era privită cu suspiciune de pedagogi È™i de colegi. Nu avea prieteni. ViaÈ›a întregii familii devenise un coÈ™mar, alături de „ineditul” lor copil. Fata era scutită de orice activitate fizică È™i, cât de caldă ar fi fost vremea, nu putea fi lăsată sumar îmbrăcată. Când cadrele didactice făceau vreo aluzie, copila era imediat transferată la altă È™coală. încetul cu încetul, această ființă a fost izolată de semenii ei. Chiar dacă avea calități vocale de excepÈ›ie nu a putut să urmeze o È™coală de muzică. Singură È™i obligată să se ascundă, ea a încercat să se refugieze în desen È™i pictură. Nu vedea decât în alb-negru. Ineditele forme inspirate din realitatea în care trăia au fost primite ca decor într-unele vitrine de mici magazine, deÈ™i păreau mult mai valoroase. De picturile fetei s-au interesat, la un moment dat, niÈ™te turiÈ™ti colecÈ›ionari de artă, fapt care a adus puÈ›ină bucurie în inima micuÈ›ei creatoare.

„FeriÈ›i-vă să blestemaÈ›i, dar È™i să aduceÈ›i pe cineva în stare să vă blesteme!”

Celor doi călători din compartimentul trenului de noapte, care au ascultat muÈ›i de uimire povestea, li s-a părut că visaseră È™i se treziseră când bărbatul fără dinÈ›i a încheiat cu un oftat adânc, zicând mai mult pentru sine: „Ce blestem, ce blestem!” Apoi, dându-È™i seama unde se află, reluă speriat È™i implorativ:

„Ceea ce v-am povestit să spuneÈ›i tuturor celor pe care-i iubiÈ›i. Să se ferească de blesteme! Iar pe mine să uitaÈ›i că m-aÈ›i văzut. Dacă, însă veÈ›i întâlni pe cineva care-mi va semăna, rugaÈ›i-vă pentru el, pentru sufletul bunicului meu, pentru mine È™i pentru fiica mea…biata mea sirenă!” Apoi omul continuă plin de amărăciune cu vocea stinsă de plâns: „FeriÈ›i-vă să blestemaÈ›i, dar È™i să aduceÈ›i pe cineva în stare să vă blesteme!”

Nota redacției: Povestea este adevărată și foarte tristă pentru cei ce o trăiesc de peste 20 de ani. De aceea nu putem da decât anumite detalii care să nu permită identificarea celor a căror dramă a fost relatată. Fiind foarte adevărată și deosebit de instructivă, am considerat că trebuie cunoscută măcar în parte, pentru a fi evitate asemenea tragedii în care să sufere nevinovați.

Trebuie să înțelegem prin acest exemplu cât de important este să fim milostivi și să ne iubim unii pe alții, așa cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel în scrisoarea către corinteni.

 Răzvan MATEESCU