Lui Radu
Ea a trecut de multe ori pe lângă el, dar niciodată nu l-a atins cu un deget, cu o sărutare. Îl privea mirată, cu ochii ăia maaaari și negri, dar n-o interesa. Nu era timpul.
L-a speriat puțin, în tinerețe, i-a simțit parfumul funest, dulceag-paralizant, de fiecare dată când mergea pe marginea prăpastiei râzând cu gura până la urechi, nepăsător, puternic, unic și irepetabil. Era frumos, cu spatele drept, lumea întreagă se așternea ca o plapumă verde în fața lui.
Inima? Motor Diesel de Mercedes. Bătea ca unsă. Și iubea ca un taifun. Nu-i scăpa nimic. Era fericit și sigur în pantofii lui de piele întoarsă.
Apoi, într-un an, s-a pomenit cu ea acasă, peste el.
-Ce vrei??
-Pe tine!
-Ha! Ha! Ha! Pe mine? Nu se poate!
Mama lui era în bucătărie, făcea niște clătite.
-Cine e, puiule? l-a întrebat în timp ce desfăcea borcanul cu dulceață de cireșe amare.
-Nu e nimeni, nu e nimeni…
Dar era!
Întâi a smuls-o pe mamă-sa. I-a luat-o, și a chinuit-o luni de zile. Mama care l-a mângâiat mereu, care-i zicea să se așeze la casa lui, care-l ocrotea și-l iubea feroce, mama care-i alina durerea, care-i lega rănile și înndoda șireturile când era mic. Mama…
El a văzut-o cum se stinge, clipă de clipă, cum fuge viața din ea lăsând totul gol și pustiit.
Pustiit a rămas și el. A urlat! A strigat și a ridicat pumnul. A băut și a fumat, până a crezut că merge cu capul în jos, până când și-a simțit plămânii în gură… Apoi s-a liniștit un pic. De moarte nu te poți ascunde.
După câțiva ani, iar a venit la el. Cioc-cioc, la ușă. A deschis. Moartea se holba flămândă și perversă. Lui nu-i mai era teamă. De fapt, niciodată nu i-a fost. A intrat în casă și-n gândurile lui. L-a izbit în piept cu un nenorocit de cancer. Invaziv, de nestăpânit, atroce.
Durerile, când erau, îl aruncau în hăurile groazei. Îl trosneau cu parul peste coaste, îl ardeau cu fierul înroșit. Dar îndura, că altă cale nu avea.
Au devenit un soi de amici. O lua la mișto, îi spunea bancuri porcoase cu Bulă sau cu Ițic și cu Ștrul, avea curaj chiar s-o mângâie pe păr, s-o gâdile la subsuori, ea râdea ca o tâmpită, fornăia ca iepele tinere… Tic-tac-tic-tac. Curgea timpul.
-Mai lasă-mă puțin, o ruga. Vreau să mai stau!
-Te las, dar o să doară!
-Nu-mi pasă!
Și ea, coruptă de farmecul lui, l-a sărutat pe gură…
Dana Fodor Mateescu
15.05.2018
Mirela Vâlsan
Bre, eu mai am treabă pentru 3 vieÈ›i, ca să È™tii 😀