În pielea goală pe acoperișul fierbinte

În pielea goală pe acoperișul fierbinte

N-aveam șase ani împliniți când am făcut trăsnaia asta. M-am trezit într-o dimineață, atât de veselă, încât putea să mi se întâmple orice, că nu-mi mai păsa. Era vară, cald, senin, iar ai mei părinți la serviciu.

Culorile? Ca-n vederile poștale! Miresme peste tot, arome și parfumuri, de-ți luau mințile: trandafiri, petunii, oleandri, blană de pisică, frunză de mușcată, ouă-ochiuri, gogoși și dulceață de cireșe amare…Să tot trăiești!

Văzusem undeva, cred că într-o poză din Nekermann-ul lui Sami, o piscină neasemuit de albastră. Și în dimineața aia, mă hotărâsem s-o construiesc la noi în curte. Mai întâi l-am descusut pe tata, cu o seară înainte:

-Unde să-mi fac o piscină?

-N-ai unde!, a zis el în timp ce se bărbierea afară, într-o oglinjoară rotundă (am spart-o zilele următoare, din greșeală!).

-Ba am. Uite, în grădină…

Până să răspundă el ceva (mai avea de ras un smoc de la buza de sus și o umfla, așa…) s-a auzit gura trompețită a bunică-mii, care tundea o tufă de trandafiri:

-Mno, ni la ie!! Ți-oi da o piscină, de n-ai s-o poți căra în spinare! Ia vezi-ți de treburile tale de copil, că acu` mă supăr!

M-am încruntat teribil la ea și i-am scos o limbă mareee, până la rădăcină. Cu o ură sinceră! Dacă aș fi putut, aș fi scos-o pe toată din gură, cu tot cu amigdale și eventual cu cei doi omușori, pe care-i purtam cu fală în interior și-i arătam tuturor, de câte ori aveam ocazia

„Pruncu` dracului, zicea bunică-mea și-și făcea cruce! Unde s-a mai văzut om cu doi omuleți în gât?!”

Ei, în dimineața aia știam ce am de făcut. Piscina mea va fi…pe sus! Mda!

Să vă explic, ca să înțelegeți: casa era tip vagon. Între două acoperișuri, fiecare cu podul lui, era o mică terasă din ciment, care lega construcția una de cealaltă. Sub ea, adică dedesubt, era o bucatarie-cameră, unde dormeau niște chiriași de-ai buncii. Oameni amărâți. Bine, după porcăria pe care am făcut-o, n-au mai dormit, și-au luat catrafusele și duși au fost!

Ei, terasa aceea voiam eu s-o transform într-o piscină! „Mamă, ce mișto o să fie, gândeam! Îi chem aici pe Sami, pe Silvia, pe toți prietenii mei, Paulică-țiganul și Marian, o să urlăm, o să ne bălăcim cât vrem toată vara. Mama și tata or să fie foarte mândri de isprava mea!”

Am așteptat să plece toată lumea din curte. Am luat scara cu greu. Era mare, din lemn pătat cu vopsea și var, abia am târât-o. Am găsit și furtunul cu care uda bunica grădina, l-am înfipt bine în țuțuroiul de la cișmea, și, cântând cu avânt și dăruire cântecul „Șoimii patriei”, am suit capătul pe terasă. Când uitam cuvintele cântecului, că le mai uitam fiind în febra creației, ziceam: ta-ta-ta-taaa, piuuuu- țiuuu, na-na-na-na-naaa!

Apoi am coborât și am dat drumul apei. Furtunul l-am proptit bine, „să nu fugă”, și, fără nicio grijă, am plecat la Sami, să-l anunț.

Am stat acolo vreo oră, am mâncat prăjitură, ne-am jucat leapșa pe ouate, pe porunci și, când să jucăm și leapșa pe udate, fiind vorba de…apă, mi-am amintit:

-Sami!! Apaaaa!! Piscinaaaa noastră! Terasaaa! Am uitat apa să curgă…, țipam ca disperata și săream când într-un picior, când în celălalt.

-Repede, prostălaie ce ești!! Să mergem! a zis el foarte îngrijorat.

Am alergat ca vântul. Nu știu cum am ajuns. Cred c-am și căzut de paișpe ori până acasă, că așa-mi stătea mie bine. Eram toată un sânge și-o julitură! La noi nu venise nimeni, slava Domnului. Sami a închis apa de la cișmea, dar când ne-am ridicat privirile, dezastru!! Pentru că nu astupasem ca lumea scurgerea, pusesem doar un băț, pe lângă care apa a ieșit sprințară, iar toată cantitatea aia imensă, metri cubi de apă, s-au prelins pe ziduri, ca-n povești! Lipsea Zâna Zorilor călare pe-un cal alb.

Am „zburat” disperată pe scară, să-mi văd „piscina”. Catastrofă! Vai de viețișoara mea! Ce dezamăgire! Se umpluse, cam cât palma mea, nu era deloc albastră, ca-n Nekermann, ci cenușie, plină de moloz și se scurgea mereu undeva… Am aflat mai târziu, că în bucătăria chiriașilor de jos.

Unde greșisem? Cu lacrimile gata să-mi țâșnească șiroaie, ca și apa mea, am privit furioasă către Sami. Numai el era de vină, cu revista lui blestemată! Dar Sami dispăruse deja. Jos, lângă scară, bunică-mea, stană de piatră. Gheonoaie!! Nu pot să vă descriu ce privire avea! Își dusese mâinile la gură de uimire, plasele cu merinde erau pe jos, merele, roșiile și conopida se rostogoliseră prin toată curtea…Era de rău!

-Tulai, Doamnieee, ce-ai făcuuuuut?? Ce-ai făcuuut, tu, bolândo, tulai, lumeee?! Mi-ai distrus acoperișuuuu`, abia l-a reparat bunică-tu, hiiii, a intrat apă păste chiriași, tulai, Doamnieee!! Mno, amu să vezi bătaie ce iei dă la Picuță, de data asta o să te scarmene bine! Dară până se urnește el dă la crâșmă, te-oi învăța io minte!

Și nici nu termină bine de tulăit și de boscorodit, că-mi ia scara și mă lasă acolo, șocată, singurică pe acoperiș. Mai coboară, Danieluțo, dacă ai pe unde!

Abia trecuse de 12, ziua. Îmi chiorăiau mațele de foame, dar nu-mi păsa, mă gândeam îngrozită la părinții mei. Bătaia pe care o voi mânca eu va fi istorică! Mi-era sete, dar înduram. Cald rău, zăpușeală. Niciun nor pe cer. M-am dezbrăcat de tricou și de pantalonii scurți. Le-am aruncat în grădină. Am rămas în chiloți. Bunică-mea se văita prin curte strângând legumele pierdute. Când și-a ridicat ochii, am văzut că plângea de nervi, dar fără lacrimi. Ca s-o împac, m-am strâmbat la ea cum am putut eu mai spectaculos: m-am uitat cruciș, am flencănit din limbă, din buze, am dat cu tifla, ca golanii din Grivița…

-Ni la ea ce să prostește, bat-o soarele! S-a mai și dăzbrăcat! O să-ți prăjești pielea aia de drac, numa-numa…îi vedea tu!

Și s-a cărat la bucătărie, bombănind.

Soarele, sus pe cer, nădușea și dumnealui alături de mine. Știam că mă înțelege, era singurul care era de acord cu intențiile mele nobile de a transforma terasa într-un bazin cu apă. Rămăsese și el în țâțele goale, ca mine, și ardea peste tot, numai flăcări, flăcări.

Vai! Nu mai puteam. Parcă mă sâcâia și-un nemernic de pipi. Unde să fac? M-am dus în pod. Acolo, zăpușală ca-n oala cu gomboți fierți. Am găsit un loc și….țâșșșșșșșșșș! M-am ușurat. Tii, că bine ar fi fost să fi avut piscina aia de vis! Dacă nu mi-a ieșit e vina mea? Sami e responsabil. El mi-a băgat asta în cap! O să-l spun lui tata!

Pe la 3 am început să am halucinații. Îmi era foarte-foarte sete și mă ardea creștetul capului! Prietenul meu, Soarele, stătea într-un cot și-mi scotea limba. „Al naibii, face mișto de mine!”

Nu aveam nicio pălăriuță, nimic, nimic. Aveam doar chiloții, că restul țoalelor le-am aruncat ca o tâmpită, erau atârnate prin copaci. Eram leșinată. Vedeam cascade și sticle de Cico aburinde. Am început s-o strig pe bunică-mea:

-Maieee! MAAAAAAAAAAAIEEE!

Maia, nimic!

-Dacă nu-mi pui scara, îmi dau chiloții jos, să știi!

-No, pune-ți-i în cap! Că ăla-i vinovat, el te-a suit pă casă!, am auzit vocea bunicii.

Știi că-i o idee bună!?, mi-am spus. Și sssssțțțțuști, mi-am aranjat chiloțeii pe cap. Erau unii frumoși, aproape noi, cu fluturi roșii, mi-i amintesc și acum, mi-i cumpărase mama de la magazinul Sora, de la Gara de Nord.

Astfel „îmbrăcată”, am început să chiui și să răcnesc cât mă țineau plâmanii, asta numai ca să mă răzbun pe coana Floarea, adică pe bunica și să mă audă tot cartierul, până la Gara de Nord și îndărăt. Știam niște melodii mișto ale formației Abba, aia cu „Money, money”, – numai primele vorbe le spuneam corect, restul era ceva de genul: „manii, manii, manii, iță hanii, for dă rici man go… aaaaaaaaahaaaaaaaa”. Urmau Partidul, Ceaușescu, România, I Mai muncitoresc și Bălălău. P-ăsta din urmă îl învățasem de la Paulică, țiganul, și-l știam la perfecție.

„Bălălău băiatu` mamii/ Ți-a mâncat fetele banii/Lasă mamă să-i mănânce/Că le-a fost gurița dulce/”

Mvai! Să mă fi văzut, voi, dragii mei!

O zgâtie de fată, arsă de soare, în pielea goală și cu chiloții pe cap, „horind” cât putea ea de tare cântecelul de mahala, extrem de „educativ”: „Haida-haida Bălălău/ Nu mai bea băiatu` meu/Haida-Haida Bălălău/ Pupă-mă, că-mi vine rău!”

În timp ce executam cu profesionalism acest încântător număr artistic, alergam pe acoperișul fierbinte (smoala se lipea de tălpi!) când în stânga, când în dreapta, țopăiam, făceam cumpăna, roata, podul de sus, ce știam și eu…

Cartonul gudronat făcea: trosc, trosc, se crăpa pe ici, pe colo, și, la un moment dat, îmi amintesc că s-a rupt. Mi-a fugit piciorul în jos, printre lemne și vată de sticlă. M-a mâncat până a doua zi pielea, am făcut o iritație urâtă plus zgârieturi.

Pe stradă, deja începuse să se strângă lumea. Era ca la bâlci. Doamna Goldman, mamaia lui Sami, țâââââârrr, la poartă. Îngrijorată, firește.

-Madam Săndulescoo, țipa ea. Vino, dragă, că a înnebunit nebuna! Dă-o jos de pe casă, că o să cadă dracului și o s-o ai pe conștiință!

Madam Săndulescu nici gând să iasă. Iar eu, o țineam ca neamțul cu tararaua, ca pe scena Teatrului Național:

-Stimați spectatori! Stimați vecini! Hei, lume! Acum voi interpreta binecunoscuta melodie „Țara mea”…Țara mea aaare câmpii mănoaaaaseee/Dealuri înalte cu mândre floooori/Izvoare liiimpezi şi răcoroase/Un cer albaaastru fără de nori!/” Și când rosteam „țara mea”, săream de trei ori în sus, să se știe cât e de serioasă cântarea.

M-am zbânțuit cât am putut, am rupt cât acoperiș am putut. Până la urmă, am obosit și m-am tolănit cu fața la cer. Soarele meu îmi făcea cu ochiul și mi se părea că are mustață ca nea Cristea, colegul lui tata, cu care bea bere la Gogoșaru. Am adormit. Seara, pe la opt, a venit mama. Știa deja. O luaseră vecinii încă de pe Titulescu, de la pâine:

„Dănuța s-a suit pe casă dezbrăcată. A făcut o piscină pe acoperiș, lăcăraie în toată curtea, v-ați nenorocit! Hahaha! De ce n-o dați la un sport, ceva? E păcat! Are energie…Și aveți grijă, că a cântat melodii cu Partidu`, în pielea goală, o să se interpreteze politic!”

Mama, să leșine, de rușine și de groază! Cum a intrat pe poartă, a luat scara și s-a urcat după mine. M-am făcut mică-ntr-un colț. Pleosc-pleosc, paișpe palme peste bot, peste bucile goale și roșii. Uuu, ce m-au mai usturat! Urlam și plângeam. M-ar fi tras mama și de păr, dar cum mă tundeau ca pe un băiețoi, nu prea avea de ce să apuce. Se auzea și „maia” de jos, sanchi, ea îmi lua apărarea:

-N-o mai bate, tu, că dejaba o lovești… Zî-i cu frumosu`! Și râdea cu gura până la urechi. De bucurie că sufăr.

Când a venit tata, nițel cam aghesmuit, ca de obicei, m-a luat și el la chelfăneală. M-au pedepsit de m-au rupt atunci.

Dar toate astea au ținut o zi, că mă iertau mereu. Până și bunică-mea m-a iertat. Dar nu de tot. Nu! Pentru că, a doua zi de la întâmplarea asta, stând ea la cină cu tataia Săndulescu, (masa era sub o lustră ciudată, care avea formă de strachină gălbuie) observă că picură ceva din…tavan: pic, pic, pic. Eu eram de față, venisem să-i cer ceva în seara aia.

-Mă, Jorjică, șe curje din lustră?

Și pune degetul pe apa aia. Îl duce la nas, miroase, apoi strâmbă din nas! Puuuu!

Abia atunci mi-am adus aminte. Era „opera” mea, firește, din ziua cu pricina.

-Bătu-tie-ar Dumniezău dă coțofană, te-ai pișat în pod? Și iar a început tulăiala…

N-am mai auzit-o. Am luat-o la fugă, am dărâmat un scaun, m-am și lovit, dar ce mai conta?, și direct în pat m-am vârât, cuminte ca un îngeraș.

De atunci, n-am mai urcat pe casă decât cu tata și numai de 23 august, ca să vedem artificiile din Herăstrău…

Dana Fodor Mateescu, 23 septembrie 2017

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!