Pe stradă, la Romană. Singură. Sunt tot eu, aceeași, dar totuși altfel. Trupul meu e îmbrăcat cu o piele mai veche și uneori străină. Mă fâțâi prin centru căutând ceva, cu Danele din mine, multe, multe Dane. Sângele lor cântă la fel ca în liceu și în copilărie, numai că-l aud doar eu. Voi nu.
Pe la stopuri, îmi mângâi tristețea. Ea toarce, așa ca mâțele. Mă ridic pe vârfuri și-o privesc în ochi, mă uit în ea, adânc, adânc. Și tristețea e tristă. Dar o păcălesc, o amețesc pe străduțele mele, reci, cu miros de gresie interbelică, sun la sonerii din anii 20, la care nu răspund nici morții.
Curenți de gheață, din alte lumi, ne despart, și adoarme tristețea, ca proasta, pe băncile de la Ateneul Român, acolo unde m-am sărutat cu un iubit inventat, ca să moară de ciudă o colegă dintr-a zecea B.
De fiecare dată când simt nevoia de mine, iau orașul la talpă. Aici, la Romană și pe străduțele cu iederă, iz de pipi arogant și motănesc, mi-am trăit multe din bucurii. Pe aici am mers desculță, când eram în liceu (mi s-au rupt sandalele, niște porcării din cârpă). E ciudat și intim să atingi cu pielea asfaltul, pe care alții îl calcă în picioare. Între ei și sufletul orașului stă o talpă din cauciuc, bocăne un toc. Eu m-am sărutat cu Bucureștiul pe gură.
La umbră, sub tei și oțetari, carnea orașului meu era rece ca un cavou. La soare avea febră, țopăiam. Frigea, ca plita, canalul pe care scrie Bucuresci, 1928. Și ce senzație, pe pietrele cubice!
Aici, în inima BucureÈ™tiului meu „mă încarcâ€, când nu se mai aude nimic din mine È™i mă sting.
Dana Fodor Mateescu
Leave a Reply