București
Sunt momente în viața asta a mea când închid ușa, – da, ușa aia dintre mine și lume,- și mă arunc în propriul suflet ca într-o apă fără fund. Închid ochii și-mi amintesc de clipele colorate prin care am trecut, de când aveam câțiva ani și până acum. Mă recompun, mă autorefac, amintindu-mi mirosuri de atunci, imagini pierdute, strigăte, cântecele și oameni pe care nu-i voi mai vedea decât în…mine.
Tutungeria era locul unde mă simțeam importantă. În 1975 ajungeam cu fruntea la tejgheaua din lemn lucios, unde „tanti vânzătoarea†arunca restul, câțiva bănuți zornăitori. Mirosea atât de bine magazinul, cu țigările lui împachetate în celofan foșnitor, chibriturile, tutunul la pachet… (La zile mari, tata fuma Cișmigiu, iar eu îi mușcam pachetul, spre disperarea tuturor! Nici acum nu știu de ce făceam asta, îmi plăcea mirosul? Îmi plăcea să distrug țigările?).
Dugheana de pâine aromea a cozonac fierbinte, dar nu vindea așa ceva. Era doar mirosul. Magazinul de lactate, aprozarul, pe care-l detestam pentru duhoare!, măcelăria, veșnic goală, cofetăria de pe Titulescu, unde am spart în dinți un pahar cu CICO (Tata a scos o sută de lei albastră și a vrut să plătească paguba, dar vânzătoarea a zis: Lăsați, e copil!), cizmăria lui nenea Orășeanu care duhnea a prenadez și-a piele, librăria, minunata librărie din care refuzam să mai ies, împodobită cu tot felul de cărți parfumate, de rechizite, jocuri, jucării, păpuși mari, apoi curțile caselor, zidurile coșcovite, subsolurile reci, copacii…
Toate astea s-au pierdut în praful timpului. Acum țigările se vând la supermarket. Și nici librăriile nu mai sunt cum erau…
Strada Petru Maior era TOATĂ numai a mea! Deschidea pleoapa, în diminețile de vară, parfumată cu ulei încins în tingiri, (făceau gospodinele ouă-ochiuri), cu tei și arome de cafea adevărată. O bucurie imensă îmi invada sufletul de copil needucat, lăsat să facă ce-i trece prin cap…
Aveam cinci ani și-mi plăceau podurile și acoperișurile caselor pitice. Înăuntru mirosea a smoală încinsă, a vechi, a povești nespuse și-a inimă de viespe sălbatică. N-aveam voie, dar mă urcam în pod și îl ascultam cum vorbește.
Locuiam într-un cartier pitoresc de lângă Gara de Nord, acea poartă a Bucureștilor, care revărsa, zilnic, spre oraș mii de provinciali, care trăgeau după ei miros de fum din satul lor, iz de vacă și de cal, țineau nechezatul în palme și cotcodăcitul găinilor în țesătura țoalelor croșetate de femei cumsecade.
Țăranii, care veneau să vândă prin pieÈ›e sau aiurea, pe străzile capitalei, pătrunjel, mărar parfumat, brânză, caÈ™, iaurt, smântânică, ceapă verde È™i ridichi de lună, miere È™i dulceÈ›uri, pentru cucoanele din vile, – purtau în paporniÈ›e fărâme din uliÈ›a lor, vorbe È™i obiceiuri de pe la ei. ÃŽi adoram! Turbam de plăcere să-mi bag nasul în coÈ™urile împletite, pline cu de toate. Mă fascinau mâinile imense (aÈ™a le vedeam eu!) tăiate de riduri negre, muncite, bătătorite, arse de soare. Degetele purtau la capetele lor coroane din unghie roasă È™i spartă, care agăța. Mă feream.
Pe la 8 È™i ceva, trecea „ăla cu măturaâ€: „Măăătura, măturica, măturaaaa!†Avea un glas comic, parcă râdea. ÃŽl imitam întotdeauna. De fapt, pe toÈ›i îi îngânam, ca un papagal obraznic. Ä‚sta cu mătura era un moÈ™ costeliv, auzeam cum îi scrășnesc oasele ca niÈ™te măsele, când trecea pe lângă mine. Căra cu el zeci de mături, măturici, periuÈ›e È™i măturoaie. De la depărtare părea o gheonoaie È›epoasă. Mă înspăimânta grozav.
Mai încolo, când soarele sugea lacrimile florilor de salcâm, veneau țigăncile care „cumpărau†sticle goale. Îmi era o frică teribilă (Nu ești cuminte? Te dau la țigani!). Nu le priveam în ochi. Mă ascundeau după gard și mă uitam printr-o găurică din lemn. Aveau părul lung, lung, împletit în codițe cu ațe roșii sau galbene, fuste crețe și nebune. Umblau desculțe. Labele negre și late lipăiau pe asfaltul călduț, și-mi aduc aminte și azi cum cântau. Am glasurile lor ciudate, rupte, schingiuite înmagazinate în mine, „le car†amestecate cu altele zgomote de atâția ani: „Sticliii, goalii, cuuuupăăăă…†Țigăncile miroseau a iarbă uscată și-a tutun prost. Parcă zburau pe lângă poarta mea, și-mi lăsau cadou imaginea lor. Chiar dacă mă speriau, nu mă puteam abține să nu le imit. Ce mă mai blestemau!!! Dar nu-mi păsa.
La prânz, auzeam: „iaurțeeeeeeeeeeeeeeeelu, iaurțeeeeeeeeelu!†Era nea Gică-Iaurt, un oltean mustăcios, care umbla și vara în bocanci. Căra două papornițe de rafie, pline cu iaurt, smântănă și brânzică dulce. Se oprea și la noi. Madam Săndulescu, Bențoaia, adică, îl chema și-i dădea un păhărel de palincă.
Nea Gică îmi întindea, pe o lamă de È™iÈ™, o fărâmă de caÈ™. ÃŽmi era scârbă. Niciodată nu o luam. Dispăream rapid. Avea nea Gică niÈ™te carabe enorme, de criminal, negre È™i urâte, cu unghiile bombate. Pun pariu că bătea cuie cu ele! „Ăăă, că tare bleagă mai eÈ™ti! Nu È™tii ce e bun!â€, zicea el È™i o înghiÈ›ea dintr-o suflare.
Apoi apărea femeia cu zarzavaturi și mirodenii. Ah! Dar câte n-avea la ea în traistă: chimen, boia dulce, iute, piper, nucșoară, scorțișoară. În urma ei, mirosea toată strada a mărar, a leuștean proaspăt și-a cimbru verde.
Urma nenea cu usturoiul. Puțea de la o poștă, iar eu, dracușor fiind, fugeam, de-mi scăpărau călcâiele, când îl vedeam că vine. După el, apărea omul cu lingurile și cârligele de rufe. Toate erau din lemn. Într-o zi, mi-a dăruit un căluț cioplit de el. Era un om bun. Am uitat cum îl chema…
La amiază, când strada Petru Maior înghițea în sec, de poftă, (gogoși, pui prăjit la ceaun, cu usturoi și ciulama) trecea nea Puchiu, geamgiul: „Geaaaaamuri! Geaaamuri! Pun geaaamuri!†Avea o voce tristă, uniformă, de tuberculos fără speranță.
De altfel, am auzit de la Bențoaia că de boala asta a și murit.
Ducea în spinare, săracul de el, un ditamai geamul, legat cu fâșii din piele. Așa umbla, cât era ziua de mare, prin tot cartierul.
Toate astea nu mai există în lumea reală. Dar le găsesc în mine. Nu le-am aruncat, nu am făcut niciodată curat înăuntru, sunt acolo, puse la păstrare, lângă fiecare secundă trăită, plânsă, râsă, pierdută, folosită.
Nu sunt eu bogată?
DFM
Dacă È›i-a plăcut ce ai citit, susÈ›ine-mă, aici:Â
RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!
Â
Bebe Barbu
Minunate amintiri dar cred ca pe strada voastră, au trecut si cei care aduceau pește proaspăt si cam de doua ori pe lună, cei care aduceau carbuni pt fierul de călcat. Tot ce-ai povestit, le-am trăit din plin, pe strada mea de lângă piata Filantropiei.
Dana Fodor Mateescu
Bebe, eu nu am apucat faza cu cărbunii pentru fierul de călcat. Erau din alea electrice. 🙂 Dar cred că peÈ™te aduceau. PeÈ™te proaspăt. 🙂
adrichinezu
Danuta! De ce nu te astamperi si ma starnesti sa umblu’n cufarul meu?… Chiar daca l-am lasat in podul copilariei, din 1977, „telecomanda” e la mine. Sunt, acolo, claie, peste gramada, toate izurile copilariei si un pic din adolescenta. Am rascolit un pic, acum, ca m-ai starnit… si-am gasit ceva, ce sigur ar fi trebuit sa ai si tu: „Tocilaru’…..tocilaruuu’… topoare, cutite, foarfeci, ascuuuut!” (din cand in cand, auzidu-se un harait in surdina) Ma jucam in curte, in triunghiul meu de nisip, cu lemnisoarele, camioanele, caramizile si ulcelele mele si cand il auzeam pe la coltul strazii, zburam la gard sa-i privesc agregatul din spinare… Semana teribil cu masina de cusut a mamei, o roata mare de caruta (mai tarziu, de bicicleta) cu o pedala de lemn agatata de o biela (am aflat ca se numea asa, abia prin anii de scoala) si sustinuta pe un soi de capra de lemn… cand l-a oprit vecina mamei, am avut ocazia sa vad, acea masinarie „a timpului” cum musca din metale. Eram fascinat… Si, pentru ca ai pomenit de tigari… Nici, nu ma gandeam, pe vremea aia, (cam tot pe atunci cand ma uitam printre zbrelele gardului) ca voi fi un fumacios inrait, de la sfarsitul clasei a XI-a si pana azi… Vecinul meu de vis `a vis, ‘nea Pompiliu, un nene gras, ca in desene animate, cu niste falci imense si buza de iepure, cu un picior mai scurt si, evident mereu in baston, avea de obicei sa stea pe banca de lemn din curte si cand termina tigarile, ma striga:” Adriene, ia vino’ncoa’, mai baietule! Uite colea, ia-mi si mie 10 tigari!” Imi rasturna in palmuta de de copil, o gramada de maruntis de 5, 10, 20 de bani… „Ai grija sa nu-i pierzi!” – imi striga, cand eu, deja imi luasem viteza spre tutungerie… „Tanti, va rog frumos, 10 „Aroma” fara filtru!” Desfacea un pachet crem/galbui si imi punea tigarile intr-o bucatica de staniol rasucita sa le tina manunchi… Ma intorceam, de data asta „la pas” si nu-mi dezlipeam nasul din manunchiul de tigari plate, pana ajungeam la poarta lui mos Pompilica!… Rasufland greoi, mosul isi aprindea tigarea, tragand din ea cu pofta… „Mersi, mai Adriene, sa traiesti!” Si iatama’s ca povestesc din 1960…si fumez…
Dana Fodor Mateescu
Ce amintire duioasă. Pompilică, aÈ™a îl chema pe tata. 🙂 Aroma fără filtru. Nu mai È™tiu dacă erau È™i pe vremea mea. Și încă fumezi? Aoleu! Nu e bine! Dar, na! Depinde de om, de structură. Nora Iuga fumează È™i azi, È™i nu are 35 de ani. 😉 Te pup!
adrichinezu
Dac’ar fi un lucru de care să mă lepad, pe lumea asta nebună, ar fi…fumatul…Restul e suportabil… (ha-ha)! Bine i-a zis, cine-a zis, că-i „iarba dracului”! P.S. Macar, de-as arata ca Nora, cand o s’am tot atatea primaveri… dar, fara sa-mi schimb sexul si sa ma pun pe scris, n-am nicio sansa… 🙂
Dana Fodor Mateescu
ÃŽncearcă să te laÈ™i! Eu am renunÈ›at de multe ori. Cel mai mult, opt ani, când l-am născut pe Andrei. 🙂 Apoi, iar m-am apucat. Acum nu mai fumez de câteva luni È™i sper să rămân aÈ™a.
Lucian
Indiferent ce vremuri am fi trait tot bogati ne-am fi simtit. Tristetea trecerii timpului face ca acele amintiri sa capete iz de poveste, sa ne faca intr-adevar sa ne consideram bogatii lumii. Si din aceasta bogatie imensa sa ne scape cite o lacrima.