Și câinele își cere iertare! Omul niciodată…

S-a întâmplat în 2014. Abia se terminase școala și începea o binemeritată vacanța de vară. 26 iunie. Eram prin grădină, udam ceva și deodată am auzit niște urlete cumplite:

„Muchițaaaa, salvează-măăă!”

Era Andrei. Am sărit ca arsă. Știți senzația aia când pui degetele ude pe un fir cu electricitate? Ei, așa am simțit eu câteva secunde, de sus până jos, în călcâie și îndărăt, până în limbă și ochi. Durere intensă, un fel de paralizie.

Dar disperarea, furia, sâgele din mine m-au împins către poartă și pe stradă. Andrei era la vecinii de peste drum, familia BUDACĂ, se juca alături de copiii lor, prin curte. 30 de pași, 20, 10, 5… și l-am văzut. Era plin de sânge, din cap până la puțică. Și DIS-PE-RAT! Mă căuta.

Ce se petrecuse, Dumnezeule mare și bun? Aflu tot de la vecini, frânturi de vorbe, aruncate una peste alta, repetate, sacadate:

„Păi, noi le-am dat câinilor de mâncare, oase din alea mari și… ăăăă Andrei se juca cu Bebe pe lângă ei și…nu știm ce s-a întâmplat, cred că Andrei a vrut să-i ia osul lui Ionescu… ne-am dus în casă și…Ionescu a sărit pe Andrei…și abia l-am scos din colții lui…”

„Doamnă, copilul meu nu e un inconștient, el NU pune mâna pe mâncarea unui câine, are șapte ani, știe că NU ARE VOIE și că e periculos!”, am țipat furioasă.

„Ba daaa, mmm, eu așa cred… că Ionescu nu prea e violent dar uneori nu știu ce îl apucă, uite, și pe mine m-a mușcat de picior.”, zice „doamna” BUDACĂ sigură de ea. Și-mi arată ceva la o pulpă.

Ionescu, ați ghicit, e un …câine. O corcitură de maidanez cu ciobănesc, alb cu negru, un tip de treabă, haios, frumos și cu care puteai avea o „conversație” civilizată, ba chiar puteai să te joci cu el, fără să te muște. Celălalt tovarăș al lui e un dog german, numai coaste, dar destul de agresiv. Sare la mașinile care trec prin zonă, pentru că,  de multe ori, sunt lăsați amândoi, și el și Ionescu, liberi pe stradă.

Norocul meu, și al copilului meu, a fost că dog-ul german a realizat târziu că e rost de jugulară fragedă și infantilă, așa că, atunci cînd și-a dat seama, noi deja eram la spital, iar Andrei cusut, injectat și bandajat ca o mică mumie.

Cum a fost în realitate, nu știe decât Andrei și, probabil, Ionescu.

Băiatul mi-a spus că se juca în curte cu prietenul lui. Stăpânii câinilor au ieșit din casă cu niște oase mari și le-au aruncat pe jos. „Noi eram aproape de strachina lui Ionescu. Și, nu știu cum, odată s-a repezit la noi. Eu am fugit într-o parte, Bebe în altă parte, dar Ionescu m-a înhățat pe mine. Și m-a mușcat, m-a tăvălit pe jos…”, mi-a povestit Andrei

Ca orice jurnalist normal, am discutat și cu cel incriminat, adică Ionescu, the dog.

N-a putut să-mi zică nimic. M-a privit cu ochii ăia de cățel veșnic flămând, mi-a lins mâinile („iartă-mă, mă Muchinuțo, că n-am vrut! Să mor eu dacă-am vrut!”)…și, afară de datul din coadă și plescăitul specific din limbă, n-a scos o vorbuliță.

L-am iertat din prima. Pentru că nu el era vinovat. Nu!

Nu te apuci să arunci oase unor câini de talie mare, când trei copii mici se joacă lângă ei. Nu! Trebuie să fii iresponsabil să faci așa ceva. Alegeți voi cuvintele, mie mi-e scârbă.

Se recapitulăm: copilul meu era în curtea lor și a fost  mușcat de câinele lor. Adică eu l-am lăsat să se joace cu niște copii, părinții lor se aflau acasă, am presupus că cineva este responsabil. Nici prin cap nu mi-a trecut că ar putea să fie la un pas de moarte.

Din primele cercetări, am observat că Andrei avea scalpul mușcat în vreo două locuri, în creștet și la ceafă, urechiuța dreaptă era, la rândul ei, mursecată și plină de sânge. Brațul drept, mai sus de cot, spre interior, era complet deschis. Se vedea în…interiorul copilului! Pielea ferfeniță, mușchiulețul liber, cu fibrele lui, venișoarele și sânge, mult sânge.

Doamne, ce să fac? Să leșin? Să sar pe cei doi vecini inconștienți și să-i rup în bucăți, ca o leoaică furioasă? Piftie i-aș fi făcut!

Am tras aer în piept și m-am abținut. Ce rezolvam?

Mi-am luat copilul de acolo. L-am strigat pe Răzvan care uda florile și i-am zis să stea nițel cu el (urla înfiorător Andrei!) și să-l liniștească. M-am dus în casă, am luat un prosop curat și o bucată de sfoară, cu care i-am făcut copilului un garou.

Răzvan, mai sensibil de fel (afecțiuni cardiace!) a dus mâna la piept (Doamne, ăsta face infarct, că e capabil!) și s-a albit complet la moacă.

„Nu e nimic, lasă că rezolv eu, uite, merg cu vecinii la spital. Tu stai acasă și te sun eu.”

Între timp, stăpânii lui Ionescu, treziți pacă din somn, s-au gândit că e de datoria lor să ne ducă la spital. Mi-am urcat băiatul în mașina lor și am plecat. Sângele de la mânuță s-a oprit, dar curgea ăla din cap. Andrei țipa încontinuu:

„Muchinuțo, o să mor? Muchinuțo, o să mor??? Ajută-măăăă!”

Inima mea? Fleașcă. Tremuram, nu mai aveam salivă, limba mi se umflase și nu mai avea loc în gură. Nu puteam vorbi!

„Unde mergem?”

„Haideți la spitalul Grigore Alexandrescu!”, le-am zis.

„Nuu, mergem la Sanador, aici pe DN 1, în Băneasa”, zice „doamna” vecină.

Și ajungem acolo. Am parcat la ceva distanță, pentru că nu erau locuri. L-am luat pe Andrei de-o aripă și l-am dus. L-aș fi luat în brațe, dar îmi era frică să nu aibă ceva în interior, fusese tăvălit, călcat în labe, avea zgârieturi adânci de gheare pe pieptic, pe spinare, la ficat.

Intrăm. Acolo, la recepție am început să strig:

„Vă rog, ajutați-ne!”

Fetele de acolo s-au uitat la noi ca la monstrul cu trei capete  de la circul Sidoli. Foarte civilizate, ne-au zis:

„Ne pare rău, mai bine ar fi să vă duceți la Spitalul Grigore Alexandrescu…”

„Dom`ne, aici nu e spital? N-aveți medici? Nu vedeți că e un copil cu hemoragie?”, zbier disperată.

„Ba da, dar nu e de urgență. Vă rugăm să vă duceți acolo!”

De unde știau ele că nu e urgență? Copilul era plin de sânge.  Vedeau prin oameni? Uite unde erau tomografele vii și nu știam!

Am plecat. Spre Grigore Alexandrescu! Vreți să știți cum arăta DN1 la ora aia, 17.30? Mașinile erau bară la bară și o căldură înfiorătoare ne strângea de gât. Curgeau apele pe mine, iar copilul întreba întruna dacă o să moară.

Ajungem cu greu. Repede la camera de gardă. E luat imediat de o doctoriță tânără (și frumoasă). Mă uit la ecusonul din piept: Cristina-Andrea (Doamne, are aceleași prenume ca Andrei, numai că Andrea e cu un singur „e”). Sunt amețită. Mă așez pe scaun. Asistenta închide ușile:

„Nu aveți voie!”

Apoi a început calvarul. Andrei urla ca de moarte, parcă-l jupuiau de viu, iar eu stăteam lângă ușile alea, ca un câine lovit,  înghețată, mi se răciseră palmele, tălpile, cu inima zvâcnind dureros în tâmple, în ochi, în buze și-n sfârcuri.

„Doamne, dă-mi mie durerea lui, te implor! SĂ NU SUFERE COPILUL MEU!!! E nevinovat! Eu rezist, fă-mă pe mine să simt acul în carne, nu el!”

Plângeam, plângeam, plângeam. La fiecare țipăt de-al copilului săream în sus și mă plimbam pe holul ăla, ca un leu mușcat de trei hiene.

Nu știu cum a trecut o oră. Nu știu. Nu mai aveam lacrimi, salivă, eram seacă. În sfârșit, m-au chemat. Andrei era înfășurat tot la cap, era îmbrobodit în pansamente. Mânuța la fel. Puiul meu drag!

„Să mergeți să faceți și o ecografie, nu se știe ce are la burtică sau la coaste, da? Trebuie să aflăm că e în regulă, mi-a zis tânăra doctoriță”. Apoi: „Spuneți-mi, știți cumva dacă acel câine are făcut vaccinul antirabic?”

„Nu știu!”

„Trebui să aflați neapărat!”

„Am să întreb, stăpânii lui sunt afară…”

Am făcut și ecografii. Din fericire, au ieșit bine, slavă cerului.

„A avut mare noroc că a scăpat doar cu atât, mi-a spus medicul. Vedeți mușcătura asta la gât…? Dacă era cu câțiva cm. mai spre față, îi apuca jugulara. Dar cine sunt proprietarii acestui câine? Îi cunoașteți? Puteți să-i dați în judecată! Cum e posibil să dai de mâncare unor animale în timp ce copiii mici se joacă în aceeași curte? Asta e neglijență, inconștiență…”

Nu mai puteam respira. Am albit complet în ziua aia.

Ne-am întors acasă. Andrei a rămas șocat multe luni de zile. Țipa în somn, avea vise urâte cu Ionescu, nu mai mânca, era apatic. Îi era frică până și de Victor, câinele lui blând ca un miel.

Au urmat săptămâni de stres și un du-te-vino chinuitor la spital, pentru schimbarea pansamentelor, apoi la Institutul de boli infecțioase prof. Dr. Matei Balș, unde făceam antirabicul (aflasem între timp că Ionescu NU era vaccinat antirabic, am vorbit și cu medicul din Pipera, care l-a operat la picior și am văzut și carnetul lui de sănătate unde scria clar că NU este vaccinat antirabic.)

De atunci, copilul meu nu mai are niciun prieten pe strada lui. Nici nu mai vrea să aibă de-a face cu foștii amici. Și îl înțeleg perfect. Știu ce simte, sau măcar încerc. Adevărata durere și disperarea numai el le-a suferit atunci, în acea zi nefastă de iunie.

Prin ce-am trecut eu nici nu mai contează. Aș fi putut să-l fac zob pe Ionescu, acolo, pe loc, cu dinții mei și cu mâinile mele…Dar n-am putut. Nu m-a lăsat cârpa asta de inimă și rațiunea. Cum să lovesc un cățel? El n-are nicio vină că stăpânii lui sunt iresponsabili (asta ca să fiu eufemistică!) și îi dau să mănânce alături de niște copii mici. Puteau măcar să se gândească la propriii  nepoți care se jucau tot acolo. Dar n-au făcut-o.

În locul lui Andrei putea fi Bebe-Iustin, care avea trei ani, era o mână de om. L-ar fi ucis pe loc! Pun pariu pe ultimul măr din pomii mei, că nici măcar nu le-a trecut prin minte cât de aproape au fost de moarte în ziua aia…

O să mă/vă întrebați de ce nu i-am dat în judecată pentru neglijență și rele tratamente aduse unui minor. De ce? De silă! Imensă scârbă. Și pentru că nu am încredere în sistemul judiciar din România, în stat, în general, și în tot ce reprezintă autoritate (autoritate?!). Pentru că aș fi făcut un lucru fără rezultat și, în loc să stau lângă copilul meu și să-l îngrijesc, să-l pup, să-l „repar” de teama de câini, să-i alin coșmarurile, și să-i explic faptul că nu Ionescu poartă vina, ci stăpânii lui, ar fi trebuie să mă șlepăi pe ușile tribunalelor. Iar eu n-am vrut asta!

Am suferit, dar a trecut. Andrei a rămas cu cicatrici pe viață, la mânuță, la cap, în creștet, dar grație iscusinței doamne dr. Cristina Andrea Avram s-au vindecat în timp record și se văd puțin.

Copilul însă a învățat o lecție dură: oamenii pot fi mai periculoși decât animalele, prin ignoranță, prostie și lașitate.

Azi, Andrei nu urăște câinii, am reușit să-l corectez. Nici măcar pe Ionescu…

Dana Fodor Mateescu