La spălat de lebăr…
Vă mai amintiți de celebrele cozi la care atârnam disperați pe vremea lui Ceaușescu? Vorbesc cu cei care în anii 80 aveau o vârstă oarecum măricică. Eu una îmi aduc aminte perfect și cu groază cum era atunci.
Erau cozi la orice. La carne, la benzină, lapte, la ouă, la brânză, la bere, la vată, la hârtie igienică, la ștrampi, la Carpați fără filtru, la apă minerală, la butelii, la vânzarea de sticle și borcane goale, la șampon sau la cârnați. Existau chiar și „ținătorii de coadă” care primeau bani pentru că stăteau la rând pentru alții. Se întocmeau liste. Uneori, plasele săteau singure la coadă, pentru că proprietarii lor erau acasă și veneau abia pe la 6-7 dimineața. Asta pentru că o coadă serioasă putea să dureze și două zile.
Când băgau bomboane cubaneze la alimentara din spatele blocului era prăpăd! Odată se „întăulau” cetățenii patriei, de ajungeau să-și rupă țoalele de pe ei și să-și turtească mutrele, altfel cumsecade și de gospodari.
Nu mai zic de zahăr și ulei care se dădeau pe cartelă.
Cafea? Vise! Nechezol. Adică un praf maroniu, cam mucegăit, făcut din castane și/sau năut, jurai că are gust de mătreață.
Și că tot veni vorba de mătreață, când veneau șampoanele de urzică și deodorantele BOB, Farmec 16, Favorit la câte un magazin, era omor. Îmi amintesc că eram la liceu (Economic nr. 1, bd. Dacia) și veștile că „la coloane a băgat dresuri Adesgo sau săpunuri Oana” circulau mai abitir ca SMS-urile în ziua de azi. Care avea bani, chiulea, strângea de la colege, fugea ca disperata și cumpăra ce prindea. Așa era viața.
Când ieșeam de la școală vedeam cum se păruie muierile în Romană, cum țipă și leșină alea mai sensibile. Erau niște cozi monstruoase, groase, urâte, mâhnite.
În clasa a IX-a am făcut practică la alimentara Cristian Thell din Amzei. Am nimerit cel mai nasol, ca de obicei. La „băuturi”. Șomam. Ștergeam sticlele de praf. Le număram, le aranjam după înălțime și culoare.
La noi nu era mai niciodată coadă și aveam de a face numai cu „lume bună”. Doar când veneau berea, votca Săniuța sau vinul de Malaga, roșu (am spart vreo trei sticle numai eu, eram foarte îndemânatică!) era nebunie. Bărbații se luau la poceală și mă distram grozav.
Alte colege au nimerit mai bine: la dulciuri (rodeau toată ziua dropsuri și biscuiți), la mezeluri sau la băcănie.
Când ne aprovizionau cu portocale sau lămâi românii își scoteau ochii. Era o turbare generală: „Alo, tovarășe, io am fost primu`, dă ce te bagi în fața mea?” Sau: „Hăă! Nu mai da dân coate, că-s operată dă fiere și-acu-ți pălesc două peste fălci dă nu te vezi!”
Peste ei se auzea gura șefului de magazin, care urla cel mai tare, de ziceai că mână vitele pe câmp: „Brrrrr! Hooo! Stați frumos la rând! Un kil pentru fiecare, să ajungă la toată lumea. Al` fel închid raionu` și nu mai pupați nimic.”
Într-o iarnă mi-a venit și mie rândul la „mezeluri”. Era un frig în alimentară, de-ți înlemnea și limba-n gura închisă, iar șeful de la raion mi-a ordonat: „Spală și tu lebăru` ăla dân spate! Vezi că ie o perie p-acolo.”
„În spate” înseamna depozitul, o sală mare și cam împuțită, cu multe frigidere înalte până-n tavan. Pe jos era ciment și sângele care se scurgea de la carne puțea înfiorător. Doamne! Lebărul, – (nu ca ăsta de-acum, care e bun la gust!) era alcătuit din zgârciuri și o cremă grețoasă, dracu` știe copite sau gheare de găină băgau în el!! – avea o mâzgă grețoasă, culoarea verzuie și cred că era cam vechi. Cârnații îmi alunecau din mâini. Apa era gheață. Chiuveta, veche, ciobită, jegoasă. Acolo ne spălam cizmele de noroi.
Am stat mult cu mâinile în apa aia rece. Mă dureau și hematiile din oase, seara. Mă gândeam: „Oare când mama ne aduce acasă cârnați sau pui, tot așa sunt spălați de cineva înainte, ca să pară proaspeți?”
A doua zi, când am venit „la practică”, lume puhoi la „mezeluri”. Chirăte, înjurături, „io sunt înainte, ba io, ba ăla, huoooo!” La ce credeți că se îmbulzeau românii? La lebărul verde, spălat de mine în ajun!
Am simțit că leșin. Stomacul meu era un bocanc soldățesc de la transmisiuni. Punct! Am jurat că nu mai mănânc lebăr în veci.
Și la ce mai stăteam noi, fetele de 15-16 ani, la coadă, pe vremuri? La țoale și la pantofi. Era bătaie când aduceau balerini polonezi, espadrile, pantofi Guban pe Lipscani sau la magazinul București, unde am și făcut practică într-a zecea. Păruială. Amenințări. Țipete. Femeile își dădeau cu poșetele în cap, se călcau în picioare, probau, nu probau, își smulgeau „bașcheții” din mâini.
Într-o zi, am înțepenit și eu la o coadă din asta. Vreo cinci ore m-am bâțâit, când în stânga, când în dreapta, m-am ridicat pe vârfuri. Nu m-a bătut nimeni, dar am primit un cot în nas, de m-a podidit hemoragia, (ei, nu-i nimic, că sarafanul era bleumarin, nu se vedea), mi-au smuls părul din cap, (ei și ce? crește altul!) și mi-au intrat în față: patru gospodine, trei țigănci cât șifonierele și o puștoaică tupeistă, care m-a mințit că-i ține locul nu știu cui.
Când mai avem trei persoane înaintea mea, m-a izbit un pipi, de numa-numa. Ce să fac? Unde să mă duc? Făceam pe mine înfiorător. Am răbdat eroic. Ajunsă în față, mi-am strecurat capul pe sub cotul unei femei și am cerut, pierită, o pereche de balerini.
-Ce număr vrei?, m-a întrebat vânzătoarea mâhnită.
-36, zic.
-N-avem.
Aoleu! Am crezut că mor acolo. Eram lividă.
-Cum n-aveți? Am stat cinci ore la coadă și n-aveți?
-Da!, a spus vânzătoarea. Au rămas numai 39, 40 și 42. Dacă vrei un 39 îți dau. Pe verde.
Mi-a venit să plâng în hohote. Nu era posibil. Făceam pipi pe mine, chiulisem de la școală, aveam sânge pe piept și nici n-am reușit să-mi cumpăr balerinii după care sufeream și la care visasem zile întregi.
Dar nu m-am lăsat. Am luat un „39”. Erau SU-PERBI! Cu o fundiță în față, lăcuiți, finuți. Dar bărci. Arătam ca la circ. Nu puteam să merg cu ei, chiar dacă băgam niște șosete în vârf, iar tata, nea Fodor, nu cred că s-ar fi dus la serviciu încălțat așa. Sau, poate dacă aș fi insistat mai mult? Cine știe…
Am avut noroc însă, pentru că i-am schimbat la școală, ca Păcală, pe o cămașă galbenă, purtată. Cămașa îmi era și ea prea mare, așa că am dat-o pe o pereche de cercei. Gătită în felul ăsta, mă puteam așeza din nou, la următoarea coadă. Oare la ce urma să fie? La vată sau la șampoane?
Dana Fodor Mateescu-
Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici:
RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!
Leave a Reply