Mic tratat de alungat mitocanii

Nu cred că e om pe lumea asta care să nu fi primit măcar o singură dată în viață vizita traumatizantă a unui… amic nesimțit sau a unei rude îndepărtate, (tanti Tia din Zurbaua, care crede că Bucureștiul e un fel de Las Vegas dâmbovițean, iar tu o gazdă eternă și cumsecade). Haideți, recunoașteți!

Să vă povestesc!

Primesc, într-o zi, un telefon de la un „prieten” pe care nu-l mai văzusem de câțiva ani, slavă cerului! Tipul era un mitocan patologic. Râgâia din trei în patru cuvinte, – sanchi! are probeme la stomac-, se scobea în urechi în timp ce discuta aprins, era înfundat mereu în „trompă”, își trăgea mucii de parcă schimba vitezele, se bășea când te așteptai mai puțin… D-astea!

Să-l tot ai ca musafir și să nu te plictisești! O să ziceți: „cine se aseamănă se adună!”, știu eu. N-aveți decât! Haidipa!

Cum ne-am pricopsit cu amiciția lui minunată? Pur și simplu n-am fost în stare să-i întoarcem spatele. Ne-a fost și milă și jenă. Așa că, am rămas „preteni”.

„Olaaa, Dănuțaaa, vin în România. Ești acasă? Vaaai! Ce dor îmi e dă voi, da, da, venim și cu băieții.”

(Copiii lui, adică, doi la număr È™i toÈ›i ca el!) 😉

„Miercuri! Alo, da` ne luați și pă noi dă la aeroport? Grrr!” (Un râgâit discret!) „Hai, ca stați aproape! Bine. Avionu`? Grrr! Ajunge la 4 dimineața. Paaaa. Ne vedem acolo, da?! Abia aștept!”

N-am mai apucat să zic și eu ceva. Pun pariu până la ultimul bănuț pe care-l am acum în portofel că, în timp ce vorbea cu mine, s-a și bășit de vreo 12 ori!

După cum mă albăstrisem la obrăjori, soțul meu a realizat cu adâncă tristețe că era vorba de… amicul nostru comun, nea Icsulescu.

„Aoleuuu! Nu trebuia să răspunzi!”, zice Răzvan.

„N-am știut cine  e…”

„Ce dracu` facem acum? Oare cât stau pe capu` nostru? Mâine e miercuri… Rămânem fără nimic, dacă vin termitele…” (Aașa erau porecliți cei doi băiețoi supraponderali, ca și părinții lor, răi, boccii, ciorditori și mega enervanți, să-i calci cu tancu` pe mutre!)

Cu inimile tremurând, chiori de somn și triști ca la un proces de divorț, ne-am dus să-i luăm pe ipochimeni de la Otopeni, din aeroport. Am parcat și ne-am pus pe așteptat. Era și Andrei cu noi, adormit, îl căram cu schimbul în spinare.

Avionul a întârziat două ore. Credeam că mor acolo, cu dureri sfâșâietoare de mijloc, spate, brațe. Cine știe ce am de plătit, de trebuie să suport toate asta!

Răzvan, ca să mă mai scoată din jale, făcea glume tâmpite de tipul: „Mmmmm, tu miroși ceva? Cred că s-a pârțâit Nicu.”

În sfârșit, apar monștrii. Urlete și fluierături ca la meci, în Ghencea: „Hăăăăă, băăăăă, fiuuuuu, Danooooo! Răzvaneeee! Tantiiiii Danaaaaa! Iuhuuuu!”

„Să-mi bag picioarele!”, șoptește Răzvan. „Suntem terminați!”

Mie mi-a fugit pământul de sub tălpi. Nu-i mai văzusem de vreo doi ani pe amici, dar schimbările erau șocante. Cei doi băiețoi, care aveau vârste apropiate, 7 și 10 ani, crescuseră de parcă trăseseră E-uri pe nas în fiecare zi. Erau ca butoaiele, gușați, urâței, cu spumele mării, să mă ierte Dumnezeu, iar din ochi se mai vedeau doar două liniuțe.  Ăla de 10 ani era cu un cap mai mare decât mine. Cred că m-ar fi snopit lejer în bătaie, dacă l-aș fi enervat. Dar eu nu aveam de gând să o fac.

Ne-au băloșit de pupături. Eram udă pe piept, în nas sau urechi. Nicu lăcrima de bucurie, ca de obicei, dând frâu liber unui recital de râgâieturi mărunțele, nazale și evident iberice, care povesteau cam ce balotase stăpânul lor în avion și înainte. Nu vreți să știți ce!

Nevastă-sa, Getuța, la fel de obeză și cretină, ne-a mozolit cu ruj spaniol. Umflații de băiețoi, lipicioși de la acadele, mi-au zguduit Andreiul din spinare, până l-au trezit din somn:

„Păi, ce faci, băăă, mafiotule? Noi venim la tine și tu dormi? Haidi, scoală!”

Îngroziți, le-am privit bagajele. Depășiseră gabaritul acceptat. La fel ca și ei. I-am urcat în mașina noastră, aveam mai multe locuri, dar abia au încăput.

„Lasă, bă, că voi aveți bani, sunteți ziariști, Dănuța scrie cărți, crecă s-a uNplut dă lovele! Păi, ce? Munciți ca mine pă Spanea, vai, mama mea?”

Pe drum, până în Pipera, ne-au asfixiat total. Îmi curgeau lacrimile! Puțea înfiorător. Bășinile lor, venite de pe alte meleaguri, și înghesuite ore în șir în burdihanele mari, erau combinate și grozave. Ne puteau curenta, făceau un arc electric. Mi se părea că le și văd, erau materiale. Răzvan a dat muzica mai tare, doar-doar… n-o să mai pută.

„Băă, intelectuali mai sunteți! râgâie emoționat Nicu. Nește Guță n-aveți? Un Salam sau fo prințesă, ce dreacu?

„N-avem decât Bregovic”, zic vinovată.

„Ie bun! Bagă!”

Bag și tac.

Ajungem. Mașina geme fericită după ce coboară anormalii și bagajele lor.

„Mămicăăă, nu mâncăm și noi ceva? Mor dă foameeee!” – scârțâie gros Pedro ăl mare.

Nicu se freacă pe burdihanul flămând:

„Un grătar ar merge, grrrr (râgâie!), nește cârnați, bere, să cânte muzica, să ne veselim. Bă, Răzvane, ia să vedem ce-ai pân frigider.”

Și începe să cotrobăie vesel prin congelator și să scoată pe masă, un pui, niște pulpe, o juma de morcov…

E dezamăgit.

„Ăăăă, păi cu astea ne așteptați voi, bă? Fugi repede la un non-stop și ia nește mici, nește fleici, berea unde e? Io mă mulțumesc și cu Stella. Tu ce bei, chica?”

„Io vreau Gin, Nicule, că Stella-mi produce gaze!”, cască obosită Getuța în timp ce se tolănește (Trosc!-Bum!-Pârț) pe canapeaua din living.

Aaaaaaaaaa! Nu mai vreau gaze! NU VREAU SÄ‚ MAI FIU GAZATÄ‚!

Grătar… La 7 dimineața? Îmi vine să-mi iau câmpii. Să le zic ceva de mume și de nații, de nesimțiți împuțiți!

Mă duc la Răzvan:

„Du-te repede È™i cumpără È›uică, gin, orice… Ia È™i mici, cât mai vechi, dacă se poate, poate se cacă pe ei È™i se cară. 🙂

Umflații au descoperit mașinuțele de epocă ale lui Andrei și le ciocnesc ca pe ouăle de Paști: buf, bum, trosc! Copilului nu-i convine, începe să plângă. Nu mai știu cum să-l împac.

Apoi, grasomegii găsesc o micuță menorah pe pian și încep să fluiere în ea.

„Auzi, Dano? Da` voi sunteți evrei sau creștini, ce dracu`?”, mă întreabă revoltată Getuța cu țigara în bot.

„Suntem masoni, da` să nu mai zici la nimeni!”, îi răspund rânjind ca o ticăloasă.

Răzvan se întoarce ca Moș Crăciun: mici (mai vechi de trei zile n-a găsit!), bere, Gin tonic, prăjituri.

Nicu n-a schiÈ›at niciun gest, n-a dat niciun ban. Efectiv, „spaniolii” n-au adus NIMIC pentru noi, nu că aÈ™ fi visat la aÈ™a ceva…

Dar… ia stai! Cârâie Geta. Are ceva de zis:

„Nicule, era să uit! Vezi că mai am în poșetă nește ciocolată, cheamă-l pă Andrei!”

Îi dă un pachețel mototolit și încleiat.

„Am mușcat io dân ia nițel. Mi să făcuse rău în avion, la decolare, așa pățesc mereu, dă la fere, da` în rest ie întreagă.”

Doamne! Drăguțule, frumosule și bunule! Am stomacul ghem! Bine că Andrei refuză „cadoul”!

„Ăăă, ești fraier, bă, mafiotule, nu știi ce perzi! Asta ie ciucalată adevărată, nu mizerii care să vinde în Românica!”, râgâie Nicu pofticios și înghite, hap-hap, toată ciocolata.

Facem grătarul. Toată familia lui Nicu bagă la jgheab ca de frica morÈ›ii, el se îmbată mangă, GetuÈ›a la fel, vor manele, dau cu lingurile în masă, cântă, È›ipă, vorbesc în spaniolă, se ceartă. Nicu e gelos pe GetuÈ›a pentru că l-a privit cu sens erotic pe unul din avion. 😉

Cam așa a fost viața noastră timp de trei zile.

Nasol, nu? Asta È™i merităm! Dacă suntem masoni È™i evrei! 🙂

„Prietenii” spanioli au ras tot ce-am avut prin casă, inclusiv biscuiții copilului. Ne-au înfundat definitiv două din cele trei WC-uri, (două dintre capace trebuie aruncate) s-au bășit încontinuu, în cor mixt: soprane, bași-baritoni și tenori demenți, mi-au găurit o perdea cu țigara, au rupt o clanță, au murdărit covoarele de noroi, au făcut baie în fiecare seară toți cinci, ca balenele, mi-au stricat pompa de apă, au rupt un scaun de pe terasă („Sunt greu, bă, Răzvane, grrr!” (râgâitură!) „Am 126 dă kile! Hă! Hă! Hă!”), au spart două farfurii, o cană, patru pahare, cel mic, de șapte ani, s-a pișat în pat și mi-a udat salteaua (enurezis nocturn!), l-au făcut pe Andrei să plângă de 12 ori, iar Getuța m-a rugat să-i pensez mustața, când mi-era lumea mai dragă, și să-i dau cu ojă roșie pe copite. (Am pensat-o cu toată plăcerea! Mai ales când țipa!)

Am discutat cu mai mulți tovarăși pățiți, ca și noi. Ne-am sfătuit. Cică există tot felul de „metode” care să ne scoată din impas și să nu-i mai primim niciodată. Prima ar fi să le ziceam că avem o boală contagioasă. A doua, ca atunci când sună la ușă respectivii, termitele, de! noi să fim deja îmbrăcați, (nu contează că e miezul nopții!) și pregătiți de plecare.

O altă șmecherie e să scriem „Pericol” atunci când salvăm numărul lor de telefon. Dacă sună, știm că sunt ei și nu răspundem. Dar și aici sunt riscuri. Dacă încearcă de pe alt număr?

AÈ™a că mai bine aÈ™tept cu înfrigurare să se deplaseze Spania. Poate se „rupe” de Europa È™i fâlfâie încolo, în larg, ca o barcă… la mii de kilometri distanță, lângă Australia. Ar mai veni È™i atunci? 🙂

Dana Fodor Mateescu.

Desenul e făcut de mine. 🙂

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!