Rinoplastia

Rinoplastia?

Eram încă studentă la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, prin 1995. Pluteam prin Bucureştiul care semăna cu un borcan cu dulceaţă de zmeură şi visam la reportaje incredibile, despre oameni incredibili, descoperiţi, evident, de mine, incredibila.

Într-o zi mohorâtă, mă bălăngăneam involuntar în autobuzul 336, spre facultate, când, o pirandă cerşetoare îmi zice: „Haolio, mânca-ţi-aş nasu’ hăla lung dă domnişoară, dă şă mie un bănuţ!” Am crezut că fac infarct miocardic pe loc. What? Am NASUL lung? E MARE? Aaaaaaaaaaaaa! Tremurând toată, m-am ţinut cu ultimele puteri de o bară încleiată şi am aşteptat oprirea autobuzului. Cum, mă-sa, de nu mi-am dat seama până acum?

Ajung la oră, dar întârzii, ca de obicei. Ciocăn, deschid timidă: scââârţ, mă iertaţi, da! poftim… Ce curs? A, da, Semiotică. La tablă, prof. Daniela Frumuşani. Mă aşez şi gata. Scot oglinjoara din paporniţa de student şi încep să mă examinez dintr-o parte, de jos, de sus, din faţă. Un coleg îmi sâsâie ca un şarpe, direct în cercel: „De ce nu ssscrii? Ai o bubă în nasss?”

Îl privesc urât. Dacă ochii mei ar fi avut pumni, l-aş fi făcut una cu pământul. Nu i-am răspuns, iar el m-a lăsat în pace. Nu se putea discuta cu mine. Toată ora m-am pipăit, mi-am măsurat cu o riglă nasul, am făcut tot felul de socoteli: deci, dacă nasul are patru centimetri lungime, iar faţa 18, sunt ok? Corespund? Dar lăţimea? Doi centimetri. Pfff! Ditai bârna! Uuuuuuuuuu!

Eram distrusă! Mă uit la profesoară, care nu ştiu ce tot zicea despre Eugen Ionesco şi Scaunele lui… O auzeam ca prin vis. Doamne, ce nas mic are! Şi drăguuuuţ. Scot iar oglinda. Al meu e imens. Şi parcă s-a umflat ca un cartof! Îl uram.

În pauză, cu nările înroşite de atâta frecat, am luat o decizie epocală pentru viaţa mea: trebuie să mă operez! Aşa nu se mai poate. Şi odată m-am simţit mai uşurică, mai frumoasă şi mult mai fericită. Dar de unde bani? „Cere-i lu’ Cristi!”, mă ajută Irina, cea mai bună şi grijulie colegă, la curent cu toată viaţa mea, începând de la creşă şi până în momentul tragic al descoperirii recente.

Daaa. Bună idee! Cristi era, pe atunci, iubitul meu. Tipul era un macho al vremurilor. Băiat înalt, 1.83, brunet, păr ondulat, ochi verzi, să nu te uiţi prea mult în ei, că faci ovare polichistice și dereglări hormonale!

Când râdea el, începea să adie un vânticel de primăvară şi pocnea inima-n albine, de amor.

Toate femeile de la 12 la 70 de ani, rămâneau ca la dentist, când urca el în autobuzul 313 sau în metrou, la Romană. Când mai ridica ÅŸi mâna, ca să se Å£ină de bară, È™tiÈ›i? – suspinau străfulgerate! Cele tinere în piept, iar vârstincele făceau glaucom rapid.

OK. Îl sun, îi cer bani, el mă întreabă pentru ce, îi spun, zice: „bine”, fericit că va scăpa de mine o perioadă.

Vedeam peste tot numai nasuri, visam nasuri, mici, finuţe, albe, fără pori, fără coşuri, fără nimic urât, săli de operaţie, medici cumsecade ca-n reviste, care abia mă aşteaptă cu bisturiul în mână şi zâmbet larg. Apoi îmi apărea în faţă Michael Jackson. Dacă păţesc ca el? Nu! Nu se poate, n-am eu ghinionul ăsta! Văzând că devenisem obsedată de organul olfactiv şi dimensiunile lui, prietenii din gaşcă făceau un mişto teribil de mine, din „năsoasa”, „Depardieu” sau „Pinocchio” nu mă scoteau. Seara, dormeam cu oglinda în mână şi lacrimi pe NAS, pardon, obraz.

Într-o zi, îmi iau inima-n dinţi şi mă duc la policlinica studenţească (atunci era lângă Catedrala Sf. Iosif) pentru o trimitere medicală spre OPERAȚIE.

„Dar de ce vrei să te operezi?”, mă întreabă asistenta-şefă.

„Păi, nu vedeţi ce NAS am?” îi răspund ruşinată.

„Lasă dragă, că trebuie să trăiască şi năsoasele, ce ele nu-s oameni? Tu ştii ce suferinţă e la o astfel de operaţie? Ştii ce primejdii te aşteaptă? Dacă nu-ți iese? Ce faci? Rămâi așa…”

Înghit în sec, speriată. Abia când asistenta se întoarce într-o parte observ grozăvia. Doamne! Avea un NAS ENORM! Moby Dick. Cum să vă spun? Puteau să vină păsărele să-şi facă un cuib pe el.

Sunt hotărâtă totuşi să nu renunţ. Vreau să am un nas mic, mic. Femeia îmi dă trimiterea, care fâlfâie veselă, şi zice: „Câte studente n-au venit la mine tot cu problema asta! Uite, ţi-am scris că e pentru deviaţie de sept, ca să nu plăteşti, îi dai şi tu ceva doctorului, o atenţie, da? Hai succes, că văd că nu mă înţeleg cu tine.”

Plec. Zbor. Merg pe vârfuri ca balerinele. Râd singură pe stradă, lumea întoarce capul şi nasul după mine. Oare femeia pe lângă care tocmai am trecut o fi operată sau e nasul ei original? Dar astalaltă, de lângă staţia lui 178? Ia să văd! Nu. Nu e. Aşa s-a născut. Norocoasa!

Dintr-odată, însă, îmi aduc aminte de ceva. Ce-o să spun acasă? Ce-o să le spun alor mei? Tata, adică nea Fodor, nici n-o să-mi simtă lipsa, dar mama? Cu mama ce fac? Şi ce explicaţii o să dau, când voi veni bandajată? Hm. La asta nu m-am gândit.

Gonesc grijile cu palma şi îmi fac bagajul: oglinda, trei perechi de chiloţi din cei mai noi, şosete, o pijama cu răţuşte, că alta n-am, o poză cu Cristi, să crape de ciudă colegele de salon!, o iconiţă cu Mama Domnului şi… cam atât.

Spitalul ales este Colţea, am şi vorbit cu medicul care mă va opera şi, de luni, mă aşteaptă. Îl sun pe cel mai bun coleg de facultate, ăla care-mi sâsâia mai sus în cercel, şi-i spun că nu vin aproximativ două saptămâni la şcoală. „Ai înnebunit? Avem cursuri cu Moraru, ce faci? Vrei să te lase restantă? Ce dracu’ te-a apucat cu nasul ăsta? N-o să mai fii TU, o să fie altă Dană.”

Nu-l mai ascult, închid telefonul şi plec fercită. Pe mama o mint că sunt într-o excursie de documentare cu grupa în munţii Piatra Craiului. Ce tâmpenie!

Mă crede, săraca, îmi dă bani de metrou, de tren şi-mi zice să am grijă p-acolo, printre stânci, să nu cad. Ete pârț! Eu să cad?

În buzunar am fix 100 de dolari, pe care trebuie să-i schimb, plus mărunţişul de la mama. Sunt tare!

Luni, dimineaţa, pe la 7, cobor din metrou, la Universitate. Mi se face frică şi frig, frig rău de tot. Clănţăn. Ce caut eu, domnule, la spitalul asta? Azi aveam cursuri de Teoria Comunicării, dacă mă grăbesc, le mai prind. Nu mă las, însă. Frumuseţea înainte de toate! N-am curaj eu? Leoaica? Piticania de nouă ani, care a sărit de la platforma de 10 metri în bazin, moare acum de frică? Fata care a înotat, singură, în Lacul Morii, până în mijloc? Cum vine asta!? Rușine!

În fine, mă internez, las buletinul undeva la subsol, dar nu știu de ce, hainele le iau cu mine, sus. Mă instalez în salon. Dumnezeule mare! Cel de-al Doilea Război Mondial! Vietnam!

Pe două rânduri, la dreapta şi la stânga sunt aşezate paturile. 20 în total. În ele, zac „operatele”. La stânga sunt cele tăiate de doctorul X, la dreapta, cele de doctorul Z. Miroase înfiorător a sânge, a durere şi-a spirt. Unele gem, altele horcăie, de parcă ar avea un ventilator stricat în gât. Toate au o piramidă mică pe nas şi sunt bandajate serios. Sângele a străbătut faşele, iar sub ochii tumefiaţi descopăr pungi negre-negre.

„Ăsta e patu’ tău!”, mă împinge de la spate o infirmieră cu mustaţă şi neg deasupra buzei. „Să vii la analize!”, îmi mai zice şi dispare.

Pe hol întâlnesc tot felul de…  cum să le zic? Aspirante la frumuseţe? Zic bine?

Mi se încreţeşte carnea pe mine! Unele au nişte sârme ciudate iţite din nări, pe lângă care picură sânge, într-o batistă. Vată băgată pe nări, leucoplast, vânătăi. Zici că au participat la un meci de box. Suferă babele la frumuseţe!

„Te doare?”, o întreb pe una tristă. „Rău de tot”! zice înfundată tun. „Dracu’ m-a pus să mă operez! Îmi blestem zilele. Stau de trei săptămâni aici. Am avut complicaţii şi m-am umplut de puroi în sinusuri. Tu de ce-ai venit? Ce ai?”

Ah, sinusuri, cosinusuri, tangente şi cotangente! Cum mă mai chinuiţi voi pe mine, chiar şi acum! Nu-i răspund. Tac şi strâng din măsele, până pârâie. Îmi vin lacrimi în ochi și mi-e milă de mine. Ce caut eu, domnule, aici?

Ajung în faţa unei uşi pe care scrie „analize”. Bat, zic bună dimineaţa şi mă aşez pe un scaun şchiop. O asistentă îmi înfige o seringă în venă, trage sânge, apoi mă înţeapă în lobul urechii. „..ca să vedem timpul de coagulare.”, îmi explică.

Mă întorc în salonul cu durere şi fete frumoase. Ăăă, aproape frumoase. Mi se pune un nod în gât. Vecina de pat strigă stins: „Apă, apă!”

Îi dau. Mi-e milă de ea. MILĂ! Alta o cheamă pe mă-sa şi plânge. Una grăsuţă cere plosca. I-o pun. Plâng şi eu. Oricum nu mă vede nimeni.

Atunci intră pe uşă „motivul” care mă va determina să fug din coşmarul cu nasuri „superbe”. O targă cu o pacientă abia operată. Înlemnesc. Simt în vene, în gât, în limbă, în nări, sinusuri şi creier, durerea tuturor fetelor care zac pe spate.

Brancardierul mă vede c-am rămas năucă şi mă întreabă curios şi parcă de când lumea prieten cu mine: „Venişi să te operezi la nas, ca astea?”

Dau din cap afirmativ, dârdâind de groază, neputând să-mi dezlipesc ochii de la fata proaspăt adusă, care pare că agonizează.

Omul îi pune perna sub cap şi continuă vesel:

„Dă-le-n colo dă anormale, nu vezi că e tânpite? Să suferi tu ca proasta? Păi, ştii cu ce te operează ăştia, că io am văzut, am fost în sală. Cu dalta, fată! Cu dalta. Şi cu ciocănelu’. Aşa bate în os doctoru’: cioc cioc, cioc, iar tu auzi, că nu te adoarme, îţi face doar anestezie dân aia, locală şi ai belit-o definitiv, don’şoara pacientă! Du-te, fugi, ai nas normal, dă om, nu fi dobitoacă! Dă banii ăştia ia-ţi o rochie frumoasă, cu buline, neşte ştrampi mai fini, bea o ţuică, fă-te muci, că ești tânără, nu te duce singură la tăiere! Dacă iereai sor` mea, te băteam, să moară calu’ lui Jack!”

„Cine-i Jack” îl întreb clănțânind, cu gândul la daltă și la ciocănel.

„Un actor, cine dracu ` să fie?”

Nu ştiu de ce m-a convins. M-am dus la pat, mi-am făcut bagajul şi, (ce noroc că mi-am luat hainele cu mine!) am tulit-o. Pe hol, mă izbesc de fata cu sârme şi tuburi în nas.

„Pleci? Te-ai răzgândit? Bravo ţie! Ia-o prin stânga, că p-aici vine asistenta-şefă!”

Fug! Ies din spital, dar buletinul îl uit la „internări”. Poate fi cineva mai idiot? Nu cred! Sunt șefa idioților!

Afară. Aer! Freedom! Îmi vine să pup oamenii de pe stradă şi să cânt „E Ceauşescu, ctitorul de glorii…”. Am fost internată patru ore şi 35 de minute! Uau!

Îl sunt pe colegul meu de facultate şi îl rog dumnezeieşte să mă ajute, să-mi recuperez buletinul. Vine, săracul, şi nu ştiu ce drege, ce o îmbârligă pe femeia de la garderobă, că reuşeşte să mi-l aducă. Îl strâng în braţe. Îl iubesc!

„Hai să facem praf  banii de la Cristi!”, îi zic, privindu-l cu nişte ochi care ar umbla desculţi prin iarbă.

Ajungem la un magazin de fiţe, vizavi de Palatul Telefoanelor şi-mi cumpăr CEI MAI SCUMPI bocanci din viaţa mea. Din ăia meseriaşii, de bad-girl, cu fier în bot, dar pe dinăuntru, putea să treacă şenila de tanc peste ei, că nu păţeam nimic la degeţele.

Nu mai ştiu exact cât am dat pe ei. Oricum, o sumă enormă, nejustificată. Din toţi banii mi-au mai rămas şi mie de vreo 5-6 beri, pe care le-am băut conștiincioasă în Cişmigiu, pe iarbă, alături de frumoşii şi noii mei bocanci, cu care mai ciocneam din când în când.

Deasupra se lățea un cer curat și sincer, ca o lacrimă de prunc. Eram mangă şi fericită. Oglinda? Am aruncat-o în lac. La dracu`, de mincinoasă! Aveam un nas de statuie antică…

Dana Fodor Mateescu

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!