Nu sunt adeptul agățatului femeilor pe stradă și mi-a repugnat dintotdeauna să văd cum adolescenții sau tinerii folosesc tot felul de metode pentru a stârni atenția persoanelor de sex opus. De la o anumită vârstă încolo e chiar penibil, mai ales dacă nici spațiul în care te găsești nu prea invită la așa ceva.
Eram în biserică, de sâmbăta morților, împreună cu mama mea, undeva pe Calea Griviței, la doi pași de uzinele cu același nume care au făcut istorie în `933. Zi mohorâtă de iarnă a lunii februarie 1987, nu ploua, dar lăcrima cerul așa, parcă de mila celor duși. Rudele le pregăriseră colive, colaci, chifle și mere înghețate, de pomană.
Preotul Niculescu ținea slujba solemn privind cu un aer de imputare și îngăduință la cei prezenți, așa cum fac unii slujitori ai Domnului. Pe masă stăteau frumos ordonate farfurii, coșuri din paie, lumânări și totul era învăluit de un miros de vanilie și coajă de portocală amestecat tainic cu cel de smirnă și tămâie. Bătrânicile cernite și împuținate la trup păreau ele însele niște candele tremurătoare.
În decorul posomorât totuși, mi-a venit să caut cu privirea un chip viu, tânăr, uitând pentru câteva fracțiuni de secundă rostul meu acolo. Așa am zărit-o pe ea, pe Cici, așa cum aveam să aflu ulterior că se numește. Venise, la rândul ei, cu o colivă, o sticlă de vin, și parcă una de ulei, frumos aranjate într-un coș. Fiind copil, de multe ori o urmărisem pe mama mea cum pregătește pomenile după moartea bunicii, astfel că de timpuriu deprinsesem unele obiceiuri bisericești.
Fata din vecinătatea mea, care mă atinsese pentru o clipă cu pardesiul ei alb, avea ceva din prospețimea și curățenia aceea a prahovencelor, o față albă, rotundă, ochi negri vegheați de niște sprâncene accentuate de madonă, și un păr, ca pana corbului, ale cărui șuvițe ieșeau răzvrătite ușor de sub basmaua înnodată creștinește sub bărbie. Era imaginea femeii gospodine, ordonate, puțin frăgezită de muncă, genul acela, care când vine de la serviciu, pe lângă poșetă, mai poartă și o sacoșă, ca semn al cumințeniei și devotamentului față de familie.
La sfârșitul slujbei, după ce am ridicat colivele întru veșnica pomenire și părintele a turnat din siclele de vin câțiva stropi pe fiecare, oamenii au prins să se retragă, care pe la cimitirul Sf. Vineri, care pe la case, să împartă. Cici a rămas puțin de vorbă cu mama mea, am impresia că și-au împărțit recipoc din colive și câteva idei despre cum se face mai bine crucea din cacao, că pe vremea aceea nici bomboane de colivă nu se găseau.
„Ce fată serioasă È™i cuminte! Și o cheamă Cici, ca pe mătuÈ™a noastră…â€, a remarcat mama mea.
Nu știu de ce, dar am interpretat asta ca pe o încurajare, ca pe o invitație. Parcă am auzit: „uite, mamă, așa o noră mi-aș dori eu de la tine, în casa noastră!†Apoi, am ieșit din biserică.
Cici, fata cu pardesiul alb, a fost înghiÈ›ită pe loc de aglomeraÈ›ia creată pentru câteva minute în jurul bisericii, iar noi ne-am dus la cimitir să-i aprindem o lumânare lui tanti…Cici.
Pe drumul spre casă am început să mă gândesc, fără să-mi dau seama, la fata cu obrajii de cretă și ochi negri. N-aveam nici cea mai mică idee unde ar fi putut locui. Parohia aceea era destul de mare. Am început să calculez. Părea să fie în anii terminali la liceu, cel mult la seral. În zonă nu erau decât două licee, la care se învăța după-amiază, iar între ele, bulevardul, cam două stații de tramvai. M-am tot frâmântat în zilele ce au urmat. Cum s-o găsesc? Până la urmă, că tot venea mărțișorul, i-am scris o felicitare, am atașat un simbol al primăverii în ea, cu un ac de gămălie, și am pornit-o la pas pe Griviței.
Mi-aduc aminte că în zilele care au urmat iernii îi crăpaseră ochii bine, era aerul acela bucureștean, călâi, de martie, care zvântă trotuarele. Dar ea nu apărea de nicăieri, nu încolțea nicăieri în pământul reavăn, ca o narcisă, ca s-o pot culege.
Ca să fac impresie, mă îmbrăcasem cu fâșul cel nou, de culoare bej, luat de la Modarom, pe cap purtam o pălărie verde, de vânător, iar în mâini țineam o valiză diplomat, care fusese a fratelui meu. În ea băgasem, pentru o și mai mare impresie, niște coperți goale de discuri.
Cam după vreo săptămână, conform calculului probabilistic (în care introdusesem distanța dintre licee, numărul de blocuri din zonă și vârsta aproximativă a fetei, în funcție de orele la care ar trebui să intre la cursuri și când se înserează) am reușit s-o reîntâlnesc. M-a recunoscut ușor, am schimbat câteva cuvinte, din care am aflat că într-adevăr studia la seral, i-am dat felicitarea, apoi am plecat acasă fericit, plutind pe străzi, nu alta.
În seara aceea, pe la 9, am primit un telefon. Era ea, iar inima mi se urcase în gât, de emoție.
-Mi-a plăcut foarte mult ce mi-ai scris! Am avut azi și lucrarare la mate. Din cauza scrisorii tale n-am putut să fac nimic. Am citit-o din nou în pauză, m-a impresionat, ești un tip foarte sensibil.
– Chiar îți place? –am întrebat-o zâmbind într-una dintre oglinzile din casa părinÈ›ilor mei, în care deja o vedeam pe ea.
– Daca vrei, o sa-È›i scriu în fiecare zi câte una…am continuat eu cu generozitate.
Și jocul asta a continuat în zilele ce au urmat. Îi scriam tot ce gândeam, îi povesteam despre mine și despre ea, iar apoi dădeam o fugă pe Calea Griviței, în apropierea minunatului bloc care avea privilegiul s-o găzduiască. Îi dădeam scrisoarea, apoi planam către casă, cu gândul la ea.
Într-una din zile, iarna a revenit la mijloc de martie, neinvitată, și nu cu promisa zăpadă a mieilor, ci cu una rece, cu fulgi grei de moină. Semn rău!
M-am dus la locul È™tiut. Ea n-a mai răsărit. Am stat să mă plouă, È™i să mă ningă în stradă, ca un câine. La un moment dat, o văd pe partea cealaltă a drumului. Dau să mă îndrept către ea, când, în ultimul moment, zăresc în spatele ei un tip ceva mai înalt decât mine cu niÈ™te pantaloni de postav gros. Vlăjganul venea în urma ei, È™i a prins-o de mână. Păreau că se ceartă. Apoi au plecat mai departe împreună. Ea, la braÈ›ul lui…fericită.
N-am È™tiut că e cu cineva, nici ea nu mi-a spus, dar trebuia să-mi imaginez. M-am retras încet, târându-mă către casă, rănit, lovit în suflet. Am mai vorbit de câteva ori la telefon. Mai târziu am aflat că citeau împreună scrisorile de la mine…
Răzvan Mateescu
pazberg1959
Uau Rãzvane! Asta chiar rãutate sub mascã de îngeras pe tipa! Dar e bine când mã gândesc cã asa te-a ferit soarta de ceasu’ rãu si ti-a dat o comoarã în viatã schimb.
Dana Fodor Mateescu
Stai să-i citesc È™i lui comentariul ăsta, că nu l-a văzut. 🙂 MulÈ›umesc!