Zilele vin, nu trec!

Luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică, luni, joi, sâmbătă… Zilele mele nu trec, ele vin, vin mereu peste mine, valuri de zile, toate diferite, toate nebune, colorate și iuți. Zilele mele galopează, sunt cai sălbatici care știu unde, cât și cum să fugă.

Lunea e o zi bună, pentru că mereu e un început și în ea m-am născut eu.

O iubesc cel mai mult, iar ea știe asta! ;-) 

Marți e zurlie rău și uită tot ce-i spun, ori e surdă, ori tâmpită. Nu prea ne vorbim.

Miercuri nu mă ascultă niciodată, face numai ce vrea ea, țipă la mine, trântește, bufnește, îmi arată degetul ĂLA ca semn al adâncului respect ce mi-l poartă.

Joi trece fulgerător, cât aș clipi de patru ori, dar e la fel de nasoală ca marți. Și, nu! NU sunt superstițioasă!

Vineri mă privește copleșitor și mă-ntreabă dacă n-am cumva o batistă de împrumut, iar celelalte două, sâmbăta și duminică sunt împreună, s-au combinat demult, cred că e ceva între ele. Dacă aflu ceva, vă spun și vouă.

Când mă strânge-n pumni o zi grea, mă gândesc instinctiv: oare asta nu va fi ziua în care voi muri? E posibil! Dar nu știm niciodată.

Tristețe: substantiv comun, numărul singular, genul feminin. Tot femeie e și ea, săraca! Se ține după mine și oriunde m-aș ascunde: în baie, în șifonier, după paltoane, în garaj, sub mașină, în pădure, ea vine, târ-târ-târ, plânge ca proasta și mă imploră s-o primesc în suflet.

Nu vreau! O împing cu piciorul, îi trag șuturi, pleacă dracu` d-aici, ce te fâțâi după mine?

Ea… nimic! Insistă.

Păi cum să insiste? La mine-i bine, e cald, pământ bun, din ăla moale și mirositor, unde ea, smintita și ochioasa poate să încolțească.

Scap de ea o perioadă și e sclipitor totul. Dar vin din dreapta, și din stânga, și de sus, și de jos tot felul de „zgomote” care-mi bruiază înțelegerea, semnalul, claritatea.

Mi se pare că lumea în care trăiesc, în care trăim, e din ce în ce mai strâmtă, mai surdă, mai urâtă, mai murdară, mai mincinoasă, mai proastă și mai invidioasă ca oricând. 

Uneori, nici aerul nu mai e cum era odată, și parcă totul stă să se prăbușească, să se pice ca o colivă, în care ai scăpat prea mult zahăr și prea multă apă.

Nu știu cum simțiți voi, dar eu încep încet-încet să zidesc ușa, să-mi construiesc un fagure din vorbe frumoase și bune, să mă ascund în propria-mi carcasă, cu gândurile și durerile mele, cu mutre de veverițe, cu muzica și filmele mele alb-negru și color.

Și-atunci rămân singură-singură, ca miezul în nucă, iar substantivul ăla nesuferit, iar vine după mine.

Sunt prea obosită și prea departe, ca să mai ajung unde sper. Dar unde sper să fiu?

Ad astra per aspera.

Stelele au murit de mult. Mi-a zis, mie Eminescu, când eram mică și-mi cânta blues numai mie.

Dana Fodor Mateescu