Când se ducea la Piaţa Obor să cumpere „oleacă mai eftine ceapa, ouăli, cartofii, alea, alea”, Nea Marin se oprea pentru câteva clipe în faţa monumentului care întruchipa revolta țărănească de la 1907. Punea paporniţa deoparte, răsufla adânc şi mângâia statuia la poale, cu drag, dar așa, „să nu-l vază careva și să spuie că-i diliu”. Tiii, ce lucrare!
Era el! Uite, picioarele lui, brațul ridicat în sus, pieptul. Ei, acum îmbătrânise, dar odinioară așa arăta… Ce mai semănau ei doi, moșul și statuia! Dar ce știau oamenii ăia care treceau pe lângă el cu fruntea-n țărână, de parcă ar fi fost pedepsiți!
De fiecare dată nea Marin se supăra. Asta pentru că nu observa nici dracu` asemănarea dintre moșneag și țăranul din fontă. Îşi lua merindele şi pleca în staţia lui 34, bombănind: „Nu mai iubeşte nimeni monumentili şi arta, dom`le! Aia ie!”
Mâinile muncite, figura crâncenă de ţăran hărţuit de boier şi trupul lui, pe de-a-ntregul, au influenţat timp de 10 de ani arta românească contemporană. A exprimat, pe viu, revolta ţăranului uriaş cât un bloc, sculptat în piatră de artistul Naum Corcescu, monument care a stat ani de zile cu pumnul ridicat către cer, în piaţă la Bucur-Obor. Din 2007 ansamblul a fost restaurat de Ionel Stoicescu și mutat în cartierul Pantelimon, în Parcul Florilor.
Da! Nea Pintea Marin, bărbatul venit în București acum mai mult de o jumătate de secol din Nicoreşti a „pozat” sculptorului Naum Corcescu, ajutându-l să ridice imensul monument, dar a participat și la alte „acte” artistice și didactice.
De la părinţi a moştenit numele de „Tontu” şi prenumele Marin. Atât. Pintea e numele soţiei, pentru că „Tontu”, cu influnţele lui ironice, nu prea se potrivea cu spiritul şi caracterul lui de ţăran harnic. Crescut într-o familie numeroasă şi săracă a ştiut ce înseamnă lupta pentru un coltuc de pâine. Când vorbeşte despre copilăria lui plânge. Al patrulea din cei cinci copii ai familiei Tontu, Marin a făcut doar trei clase primare. De mic a muncit, pe rupte, la vie. „Iete aşa aveam mâinili umflate dă la foarfecă. Seara nu mai mişcam deştile. Tata m-a băgat în viţă pă la 10 ani. Zicea: Mărine, taie bine şi să nu strici! Munceam, văleu, văleu! La 15 ani am plecat de acasă, că mă săturasem. Aveam o valiză cu un treling, o pijama şi o bluză. Asta erea averea mea. M-am dus pă şantier la Bumbeşti-Livezeni şi după aia, în `50 m-a luat în armată.”
Când a terminat stagiul militar, Marinică a urcat într-un tren şi s-a pomenit la Bucureşti. Oraş mare. Necunoscut. Aici a hotărât să-şi facă un rost. Patru ani a lucrat la o fabrică de pâine. Căra saci cu spinarea. Era tot timpul alb de făină, din cap până-n picioare. Vremuri grele! Bani puțini.
Pe la mijlocul anilor 50 a dat cu ochii de un anunţ în ziar. Profesorii de la Institutul de Arte Plastice căutau, contra cost, un model cât mai apropiat de proporţiile ideale. A stat omul, s-a tot gândit. Până la urmă s-a dus. A bătut la uşa institutului, sfios, ca ţăranul, cu căciula frământată în mână. Profesorii l-au examinat pe toate părţile, l-au măsurat, pipăit, au mârâit. I-au găsit un singur defect: avea braţele mai lungi cu câţiva centimetri. Din cauza muncii. Totuşi, a fost admis şi angajat.
Era fericit! El, ţăranul venit la Bucureşti cu mâinile goale, care dormea într-o cameră fără ferestre şi mânca salam cu ceapă pe o bucăţică de ziar, intrase în lumea artistică! Să-l fi văzut ai lui! „Odată cu mine a mai venit şi alţii să să împozeze, zice bătrânul. Da` ăia n-a rezistat, dacă mă-nţelegeţi. Eream goi-goluți, așa cum ne-a făcut mamili noastre. Și lor li să cam scula daravelili, să mă iertaţi dă esprimare, da` cân` vedea atâtea studente frumoase cu păru` lung pă spate, nu mai putea! Mamă, mamă! A fost daţi afară, că nu să putea lucra aşa. No! Am rămas io. Eream serios! Sincer să fiu şi mie mi să întâmpla uneori să am necazuri, văleu, văleu, da` eream şmecher. Când simţeam că mi se ridică nivelu` politic, mă ciupeam imediat dă organ. După aia, ceream voie la veceu şi mă udam cu apă rece. Nu eream prost, păi ce credeaţi!?”
Aşa s-a făcut că, timp de 10 de ani, până în 1965, nea Marin a pozat ca model pentru întregi generaţii de pictori şi sculptori. Trupul lui a ajutat la „Gânditorul” din Cişmigiu, dărâmat de comunişti, pentru că semăna „prea mult cu statuia lui Rodin”, muşchii lui, oasele şi articulaţiile au constituit modele în lucrări de anatomie şi la Institutul de Arte Plastice din Bucureşti. „Ca să fii model trebuie să te dăscurci în situaţii limită şi, în afară dă asta, să ştii cine a fost ăla, ăăăă, Michelangelo! Cine a fost Rodin ăla, cine a fost ăsta…cum îi zice, dom`le? Leonardo da Vinci! Nu tre` să stai ca prostu`-n curu` gol, să te picteze studenţii, mai bagi o discuţie cu dânşii, mai faci o relație, un ciubuc…”
În „chielea goală”, şi pe frig şi pe căldură, el stătea băţos, nemişcat, în diferite poziţii, ca să fie desenat pe hârtie sau sculptat în piatră. Din 1965 şi până în 1990, când a ieşit la pensie, a lucrat ca brancadier la Spitalul Colţea. A mai colaborat cu artiştii plastici, dar destul de rar. A îmbătrânit şi el, îl dureau şalele, se-nţepenea repede la spate.
Cu o păcătoasă de ţuiculiţă de prune în față îşi amintește cu drag de studenţi şi de profesori. Oho, câţi nu cunoștea! Cică graficianul Mircea Dumitrescu vorbea cu el mereu, pictorii Gheorghe Anghel, Alexandru Deac sau sculptorii Nica Petre, Constantin Baraschi şi Paul Vasilescu erau prietenii lui. Uneori îl invitau la expoziţii, îl vedea o lume întreagă că el e „ăla dân statuie”.
Monumentul din Piaţa Bucur-Obor, construit prin anii 60, care înfăţişează ţăranul răsculat în 1907, era „creaţia” cea mai iubită de Marin. Bătrânul mi-a povestit, când am fost la el în vizită, că a stat cu mâinile în sus ore în şir. A îndurat sete, foame, oboseală, schiţe, măsurători, schimbări. Sculptorul Naum Corcescu a muncit multă vreme ca să redea descătuşarea ţăranului.
La început, modelul trebuia să fie cu ambele braţe ridicate deasupra capului şi legate cu o funie, care între timp se rupea. Însă Comisia de Cultură nu a fost de acord, pe motiv că nu reprezintă prea bine eliberarea şi furia. Atunci sculptorul i-a coborât ţăranului una dintre mâini jos. Apoi, i-a ridicat pumnul spre cer, ca o ameninţare. Şi aşa a și rămas. Pentru totdeauna…
Dana Fodor Mateescu (2001) Foto: internet
Leave a Reply