Arome de București

Arome de București

Câteodată, când anotimpurile se schimbă între ele și aromele orașului, care mă ține în brațe de 55 de ani, își întețesc puterea, în anumite colțuri ale Bucureștiului simt cu tot omul din mine mirosurile copilăriei, pentru câteva zeci de secunde. În părul meu, în buze și pielea de pe tâmple. Aromele bune se contopesc, intră una în alta, fac dragoste se sărută și se țin de mână ca la jocul „Țara, Țară vrem ostași”.

SenzaÈ›ii olfactive? E până la urmă vorba de chimie, dacă e să gândesc la rece. Dar n-am uitat cum mirosea copilăria mea. Și parfumurile astea stranii È™i bogate se È›in după mine de atunci. Obrazul tatei, duminica, după ce se bărbierea È™i își dădea cu lavandă ieftină, È›igările lui, CarpaÈ›i fără filtru, ziarul InformaÈ›ia, cafeaua mamei, cu caimac, orezul cu lapte È™i scorÈ›iÈ™oară, pivniÈ›a cea înfricoșătoare, podul ademenitor È™i plin de surprize pentru o puÈ™toaică de cinci ani, coliva făcută de mamaia, părul auriu al fratelui meu, mirosul de prăjeală din bucătăria plină de oale È™i tigăi, apoi liliacul de pe strada Petru Maior, salcâmii, petuniile, regina nopÈ›ii, muÈ™catele, mâțele, È™apte la număr, Ciucurel, cățelul meu călcat de-o maÈ™ină È™i îngropat de tataia Săndulescu sub un viÈ™in, gardul din lemn pe care-l săream de fiecare dată când eram pedepsită, smoala de pe casă, în august, moale ca o placentă, cimitirul Evreiesc de pe Bulevardul Mihalache, cu pietrele lui calde, aromele funerare È™i trandafirii parfumaÈ›i care ne chemau să-i furăm, ca apoi să ne pedepsească înÈ›epându-ne…

Bucureștiul meu pictat, încrezut ca un păun, schizofrenic, dar genial, frumos și încă tânăr, își etalează mirosurile, ca un fotomodel țoalele, pe podiumurile prezentărilor de modă. Se îmbracă în arome, dulci, iuți, grele, uitate, excitante, enervante, oribile, plăcute și neașteptate, apoi se dezbracă la pielea goală și își aruncă altele pe el. Bucureștiul din sufletul meu e imprevizibil. Acum pute ca un om al străzii care a băut țuică din ștrampi murați și pufoaică, ca apoi să miroasă a floare de tei și a var proaspăt abia dat pe coaja copacilor.

Dar mirosurile mele se È™i aud clar cum aleargă spre mine, cu braÈ›ele întinse. Din partea dreaptă, furisându-se ca o mâță hoață, coboară o boare de frezie, fină È™i năucitoare în acelaÈ™i timp, îmi mângâie obrajii, se duce pe după gât, da, da acolo, la ureche, apoi dispare topită în damful de carburant ars… Daaaa.

Mirosul Bucureștiului meu din anii 70. Mama aromea a batistă curată, proaspăt călcată cu fierul încins și a fixativ de la coafor. Ea niciodată nu se parfuma, nu se farda, dar cam la două săptămâni, mergeam împreună acolo, la coafor. Venea o tanti îmbăcată în alb, de care îmi era frică, o punea pe mama sub o cască ciudată care huruia și așteptam. Înăuntru mirosea înțepător, apăsător și frumos a zeci de parfumuri. Era inconștient de frumoasă și de naivă, mama. Când mă lua în brațe, (ce bine era sus!) mă încălzea cu obrajii ei mari, dobrogeni, ca niște plăcințele sărate și bune la gust.

Mergeam cu ea în Plas Mataș (Piața Matache), aveam trei-patru ani, și eram turbată să ajungem și pe pasarela Basarab, cea veche. Nu pot să-mi explic de ce pasiunea asta teribilă pentru poduri. (încă mi-a rămas, cum văd unul, cum îmi fac de lucru pe lângă sau pe el!) Îmi era și teamă, pentru că din loc în loc lipseau scândurile pe unde călcam și se vedea totul, dar simțeam și-un avât curajos, revoluționar-copilăresc, pentru că eram sus. „Să nu calci acolo, că ai să cazi!”, îmi zicea mama, și parcă era Albă-ca-Zăpada cu o bentiță roșie pe cap.

Mă mai fascinau cerÈ™etorii, ciungii, rupÈ›ii unei lumi pe care încercam s-o înÈ›eleg măcar vizual. Mama avea, n-avea treabă în zonă, ocolea È™i È›up-È›up-È›up, eram sus pe pod, ca să-mi facă damblaua. A! Doamne, cum mai mirosea Gara de Nord de acolo! A funingine, a peron, a ceapă È™i-a salam ieftin mâncate pe ziar, a zgură de tren, a pateuri calde È™i dulcegi, a locomotivă cu tabla încinsă, a flori de roÈ™cov, a grabă È™i-a plecare…Toate astea amestecate într-un ceaun imens, însemnau Gara.

Pe la mijlocul pasarelei întâlneam mereu o țigancă oarbă care ținea în brațe un bebeluș murdar și urlător, săracul. Femeia avea o albeață pe ochi, stătea cu mâna întinsă spre trecători și jelea. Din cauza aglomerației și pentru că rămâneam mereu în urmă ca să mă uit, ba printr-o gaură ivită pe neașteptate în podea, ba peste bara din fier care delimita marginea podului, mă atigeam cu piciorușul de palma aspră și caldă a țigăncii. Asta mă făcea să zbier ca din gură de șarpe și să țopăi disperată. „M-a atins țiganca, m-a atins!” Îi ziceam mamei, cu lacrimi în ochi.

Pe Calea Griviței mirosea a pâine proaspătă și mi se făcea dor de mama. Aroma îmi chema foamea și nu știam de ce deveneam melancolică. Știu, mama mă ținea de mânuță, dar se mai întâlnea cu câte o colegă de-a ei și credeam că uită de mine: „Oooo mânca-o-ar tanti pe ea dă păpușă, ce frumoasă e! Ptiu, să n-o deochi!” Vorbele astea mă scoteau din sărite, dar ce puteam face?

Eu vedeam totul de jos: o poÈ™etă oribilă, pătată, cucoana grasă, țâțele mari È™i înflorate care se ridicau în sus când vorbea stăpâna lor cu mama, mâinile grase, date cu ojă care se ciobise până la jumătate, rujul greÈ›os È™i roÈ™u-spre portocaliu, dinÈ›ii urâți, È™i mirosul ei care mă strivea ca o gheată imensă. Era demonic, înecăcios, puturos È™i iute, îmi punea labele peste năsuc È™i peste gură, nu mai puteam respira. Când vedeam că mama nu mai pleacă, o strângeam tare de mână È™i o ciupeam: „Hai!” Și ea venea…

Deasupra noastră cerul adânc dansa și mă tulbura ca un bărbat proaspăt ras, în ochii căruia nu mă uitam niciodată când mama mă punea să zic: „Dani, spune, Bună Ziua!”

La piață era fantastic. Fructele românești, un șuvoi de culori, îmi amăgeau simțurile: pere, prune, mere roșii, cireșe, ah! Cireșele pe care mi le punea mama după urechiușele uimite. Cum mai miroseau cireșele!

Dar vara, duhorile grele, materiale, le atingeai cu palma, se iubeau cu mireasma salatelor crude, a pătrunjelului, a cimbrului, a piersicilor și-a strugurilor. Nu ajungeam la tarabe decât cu fruntea.

Îmi mai amintesc mirosul din tramvaiele care aveau o casieră ce vindea bilete dintr-o cușcă aflată la ușa din spate (mama s-a certat odată cu una și mie îmi venea să plâng), hainele călătorilor aromeau a ploaie și-a naftalină (am aflat mai târziu ce era duhoarea aia înțepătoare și enervantă) și, din când în când, mirosea în jurul meu a ziar și a mentă.

Și zilele săptămânii aveau izul lor particular. Lunea, de pildă, plângeam pentru că urma să merg la grădinița săptămânală. Hăinuțele mele, șorțulețul, batistuțele, ciorăpeii, sacul pe care mama scrisese cu roșu: Fodor Daniela Cristina, aromeau a curat, a ACASĂ, aveau ceva din locul unde eu mă simțeam în siguranță. La grădiniță era totul străin și rece, aerul de care mă izbeam ca de un geam năclăit mirosea a mâncare cazonă și a petrosin. Apoi a venit școala, cu cerneala ei, caietele și cărțile noi, aaaaaa, și ce bine miroseau penarele din lemn în care dormea o gumă roz, chinezească și parfumată.

Și acum când intru într-o policlinică sau într-un spital simt o zvâcnitură-n piept, ca și când aș avea acolo un făt de patru luni care începe să miște. Miroase a spirt, a iod, a oameni bolnavi care tușesc și suipă-n batiste, a durere abținută, a pansament și-a penicilină. Întregul ritual de dinainte de a face o nenorocită de injecție, îmi paraliza simțurile, respirația, gândurile, limba din gură. Sora medicală ciocănea cu unghia (Țoc-țoc-țoc!) în fiola de Efitard, (nu încorda popoul că se rupe acu-n tine!, se-ncheagă soluția, n-auzi?).

Apoi durerea care intra în mine ascuțită ținându-se de mână cu mirosul dușman. Toate astea dispăreau ca fumul când ieșeam pe ușă. Afară era soare, libertate, păsărelele cântau și lumea toată îmi întindea bucurii. Viața mea era colorată și drăgălașă ca o păpușică blondă.

Dana Fodor Mateescu

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!