Alo, Ambulanța? Fiul meu și-a băgat o rotiță-n nas!

Andrei avea trei ani. Februarie. Cer deasupra ca tigaia prea folosită, frig, depresii all over în București.

Eram singuri acasă, ne uitam liniștiți la desenul animat „Marta vorbăreața” (te pup, Gabriela Codrea!). 

La un moment dat, ies din camera lui ca să mă duc la computer, să mai scriu și eu ceva. Nu bat 232 de caractere, că și aud din cameră:

„Aaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Cred că mi-am băgat ceva pe nas!!!”

Fug la el, mă impiedic, cad, mă lovesc ca proasta la genunchiul drept, dar nu mă las, mă ridic, durerea mă sfâșâie, dă-o-colo!, ajung, șontâc-șontâc.

Ce pățise minunea minunilor?

„Muchinuțaaa, cred că mi-am băgat pe nas o rotiță de la mașinuță, vrei să mi-o scoți tu cu penseta de sprâncene? 

Dragii mei! M-am panicat infiorător, mai ales că tipul drăgălaș ca un îngeraș din fața mea recidivase, adicătelea, mai făcuse o asemenea tâmpenie, în urmă cu două săptămâni, dar ATUNCI trăsese  pe nas o piesă de la LEGO de câțiva milimetri. Disperată, am reușit să i-o scot, forțându-l să sufle.

A fost greu, pentru că Andrei în loc să sufle, TRĂGEA! În cele din urmă (obiecțelul era portocaliu și se dusese adânc, îl vedeam cu o lanternă) a ieșit, ne-am bucurat, am plâns în hohote (eu!) de bucurie, de parcă ne revedeam după 15 ani de despărțire.

Dar acuma era altceva, mult mai grav! Nu era o piesă de la LEGO, ci o rotiță minusculă. Un chichimuț, pe care nu-l vedeam.

Am crezut că se dărâmă tavanul pe mine. Tremuram toată, nu mai puteam ține nici lanterna în degete, nici să JUDEC omenește. Am urlat la el: „Undeeeeee? În care nară ți-ai băgat-o, nefericitule?”

„Hăăă, hăăă, în astaaaa…” bâzâia el vinovat și mi-a arătat-o pe stânga.

Respir adânc, aprind lanterna și…mă uit. NIMIC. „Mă, ești SIGUR? Cum arăta rotița?”

Zice că da, e foarte sigur. Și că rotița era „cam așa”… Cum „cam așa”? „Așa!”- și-mi arată cu degetuțele, cam cât o bobiță de cafea…

Doamne! Mi-e din ce în ce mai clar. Trebuie să sun la Salvare! Dacă e în drum spre plămân??? Moare copchilu! Mă vărs, tremur, explodez, îmi vine să-l iau la bătaie, să-i fac curul tobă de Thrash metal – (È™tiÈ›i cum sună aia, nu?) – apoi îmi revin. Marea cu spumele ei nevricoase în noiembrie era o copilă nevinovată pe lângă freamătul È™i zbuciumul meu! ÃŽmi simÈ›eam inima-n palme, în sfârcuri È™i-n limbă. Toate mă dureau.

Pun mâna pe telefon și sun la 112. Răspunde o femeie, îi explic bâlbâindu-mă ca o idioată, ce și cum. Aia înțelege că fiul meu și-a băgat toată mașinuța pe nas, eu mă enervez cumplit.

Cucoana îmi face legătura cu Ambulanța și, printre lacrimi, zic din nou ce necaz m-a lovit. Reușesc (nu știu prin ce minune!) să-mi amintesc adresa și să le explic CUM se ajunge la casa mea, pe ce străzi, din ce sectoare.

Și vine Ambulanța. Ninooo-niiinoo! Mă ia cu răcori. Asistenta îl descoase și ea pe copil, îl examinează, nu vede nimic.

„N-avem ce face, trebuie să mergem la spital. Acolo i se vor face analize amănunțite, radiografii…”

Îmi înghit un sughiț de teamă, iau 200 de lei din dulap, îi vâr în blugi, îl îmbrac pe Andrei și, sus, în dubă. Acolo, asistenta mă leagă cu centura de siguranță. Copilul stă în brațe la mine și face ochii mari ca Dee-Dee când se joacă la butoanele lui Dexter (vezi Dexter laboratory!).

„Muchinuțooo, ce de aparateee! Au și computere?”, zice, uitând de rotițe, nas, spital și alte sperietori.

Și încep întrebările, în vreme ce sirena urla isterică.

„Ce Ambulanță mișto! N-am știu că are atâtea beculețe. Da` ăla ce-i? Pot să mă joc cu el? Aici mă operează? Tubul ăla transparent ce-o fi? Unde e cuțitul cu care taie doctorul oamenii? Îmi deșurubează năsucul? O să vadă ce am în cap? Dar mi-l pune la loc? Mă lasă să văd un mort?”… și alte chestii absolut macabre, dar atât de gingașe, gen familia Addams sau prof. Mina Minovici, Amin!

Ajungem la Spitalul de Urgențe Gr. Alexandrescu, rapid. Șoferul a fost un real Hakkinen. A „luat” toate stopurile, meseriaș de tot.

Camera de gardă. Lume, puhoi. Un accident auto, GRAV, cu victime-copii. Sânge. Mi se pune un ghem de câlți în gât. Bine că al meu e doar cu o rotiță-n trompă. Alții, mai puțin norocoși au fost zdrobiți de roți. 

Ne strecurăm cu greu, apoi, printre bacili, bebeluși în semicomă, care șuieră nu respiră, pirande în șlapi (afară e februarie!) și chinezi. Cu toții au copiii bolnavi. Sfinte Sisoie! 

Asistenta de la Ambulanța ne plasează unei doctorițe ORL, atât de plictisită, încât ziceai că a jucat Macao pe porunci patru zile încontinuu și încă n-a terminat.

Altfel, fată de treabă! După o oră de așteptare în cabinetul ei, din alt corp al spitalului, îl examinează pe Mateescu Jr.

Nu vede nimic nici ea. Ne trimite la Radiologie, vreme în care îl anunț și pe tatăl lui Andrei ce s-a întâmplat.

La radiologie, coadă, bre, ca la carne pe vremea lui nea Nicu. Au întâietate, firește, bolnavii internați în spital. Copii și tineri care tușesc, strănută, scuipă în batiste zemuri dubioase. Mă ia groaza, din nou, și nu știu cum să-mi feresc odorul. Îl strâng la piept. Altă metodă nu-mi dă prin cap.

Ne vine și nouă rândul. Intru cu el și, când îl văd așa mic și neajutorat în fața aparatului, ridicând mânuțele alea albe ca lebedele, mă sfâșie mila.

Ne întoarcem la ORL și iar stăm o oră. Vine doctorița, și mai plictisită ca la început.

Se uită la film, nu vede nimic, dar DACĂ totuși…e ceva?

„Să-l mai controlăm odată!”, zice. Dacă nici acum nu văd rotița, vă internăm și mâine, când vine anestezistul facem o intervenție.”

Mi-l iau pe Andrei și-l duc într-o sală sterilă, SINGUR. Eu rămân pe hol.

Nu vă mai zic ce-a fost în inima mea atunci. Când l-am auzit cum urlă, prin ușile de termopan închise, mi-a venit să sparg pereții cu pumnii, să intru peste ele și să-l apăr. Am îmbătrânit vreo 10 ani. Cel puțin în cele 10 minute de chirăte, asta am simțit. Știu că o să ziceți că alte mame îndură mult mai mult, că alți copii sunt cu adevărat bolnavi, GRAV, știu, știu, știu. Eu nu pot, NU VREAU să aud că Andrei ar putea păți ceva rău.

În sfârșit apare, cu lacrimi lungi pe obrăjori, roșu la fețișoară. Îl iau în brațe, îl pup, îl strâng tare, tare.

Aud ca prin vată ce zice doctorița: „Vă internăm!”

Mi se pune un cârcel la stern. Rămânem singuri și triști și ne e frig și ne e sete, de atâta plâns.

Într-un târziu, Andrei își întoarce năsucul iritat de atâta scormonit și îmi șoptește:

„Auzi? Știi ceva? Dar nu te superi pe mine și nu mă bați, da? Promiți?”

Semiabsentă promit că nu-i fac nimic. Și vine bomba serii:

„Cred că n-am nicio rotiță în nară! Doctorii ăștia habar n-au să caute într-un nas de copi! Cum o să-mi intre o roată, când eu am găurica așa de mică?!”

WHAT???? „Ești sigur?”

Îmi zice că DA. E foarte sigur.

„Plecăm! Nu mai stăm o clipă aici!”

Ca fulgerul țâșnesc de pe scaun, îl iau de lăbuță și…fugim. Din nou în camera de gardă, bacili, boli, chinezi și pirande cu nou-născuți.

Doctorița face ochii mari: „Chiar plecați?”

Mă pune să semnez pe propria răspundere într-un caiet. Semnez.

Ieșim din viruși. Afară. Freedom!

În câteva minute Răzvan apare cu mașina. Ne urcăm și noi. Suspin greu, de parcă-aș avea tone de piatră în pulmoni, nu o rotiță. Capul mă doare cumplit, dar îmi trece instantaneu când diavolul ăsta de Andrei îmi ia obrajii în pălmuțe și-mi zice:

„Hai, măi, Muchinuțo, că n-a fost chiar așa de rău! Am vrut doar să mă dau cu Ambulanța și să cânte sirena aia!!!”

L-am strâns în brațe, tare, tare, și am plâns curat peste păruțul lui.

„Ah ce-ai merita, tu, Andrei!”

Așa am stat cu el, lipit de mine, până acasă.

Eram fericiți!

Dana Fodor Mateescu 2010

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!