Unde sunt bairamurile de altădată?

Bairamurile? Unde sunt bairamurile?

Dragii mei, eu cred că petrecerile tinerilor de la începutul anilor ’90 erau total diferite faţă de cele de acum. După revoluţie, sau ce-o fi fost ea, aveam cu toţii o foame de viaţă, de distracţie, de oameni şi de iubire, cum numai după marile războaie se mai întâmplă. Eu, tânără studentă, mă învârteam fericită ca un titirez prin Bucureştiul hilar, care încă mai purta urme de gloanţe în obraji şi inscripţii de genul: „Jos Tiranul!” sau „Comunist, te-aş scuipa, dar mi-e ruşine de mine, nu de tine!”.

Prin ’93-’94 aveam o gaşcă de prieteni, rockeri majoritatea, cu care ieşeam seara în târg, colindam crâşme parfumate, care azi nu mai există, (Felix!), ne plimbam pe străduţele vechi din centru, fredonând la nesfârșit melodiile din filmul Twin Peaks, compuse de greuceanul de Badalamenti și imaginându-ne că suntem prieteni la cataramă cu David Lynch și cu Agent Cooper.

Din când în când, ne dădeam cu capul de pereţi la vreun concert rock, sau fugeam până la mare: Costinești sau Neptun. De Vamă nu știam încă. Ascultam Metallica pe plajă și, când ne supăra vreunul, băgam Judas Priest și Sepultura. La maximum!

Ne simţeam excelent împreună, râdeam, făceam băşcălie de orice şi de oricine. Atunci nu prea erau cluburi de fiţe, iar discotecile le numărai pe degete. Nu-mi plăceau.

Cel mai bine era când organizam paranghelii la mine, acasă, în Militari. Un cocktail demenţial de stiluri, accente, urlete, ritmuri, imnuri şi zgomote, cum n-au mai existat nicăieri, niciodată şi nici n-or să mai existe. Ca să ne fandosim, ziceam că pregătim conferinţe de presă şi lipeam pe uşa de la intrare în apartament o hârtie, pe care scriam cu litere de-o şchioapă: CONFERINŢĂ DE PRESĂ.

Bairam cu Patraulea

Playlist-ul conţinea piesele trupelor Manowar, Sepultura, Metallica, Morgoth, Survolaj, Led Zepp, Black Sabbath şi Guns N’ Roses, combinate diavoliceşte cu Bjork, Jamiroquai, Beck, Madonna, Snow (Informer), Vaya con Dios, Jovanotti, Ada Milea, Gică Petrescu, Benone Sinulescu, Aneta Stan, Romica Puceanu şi Jean Moscopol. Alea, cu muzică populară şi de petrecere, erau înregistrate pe vinil şi aparţineau bietei mele mame, care habar n-avea cât de umilite, frecate şi pângărite erau comorile ei folclorice de suflet, când ea lipsea de acasă.

Ca bonusuri, utilizam fragmente din filmele româneşti, care ne-au marcat pentru totdeauna existenţele fragede: A-11-a poruncă, Moromeţii, Domnişoara Aurica, Prin cenuşa Imperiului, Reconstituirea sau BD-urile: în acţiune, în alertă, la munte şi la mare. Toate, „trase” de mine cu reportofonul, direct de la TV. Sunau groaznic, dar cu volumul la maximum, noaptea pe la 3, îngheţau hematiile-n om când zicea Bibanu: „Trandafire! Patrauleo! Dormiţi, mă?”

Vecinii, în marea lor majoritate creştini familişti, cumsecade, absolvenţi de şcoală profesională şi liceu la seral, erau ORIPILAŢI de fiecare dată: „Aoleu, iar a venitără sectanţii ăia la nea Fodor, dracu’ ne ia în noaptea asta!”

Eram altfel, făceam parte din altă specie pe atunci, neconvenţionali, extravaganţi, ciudaţi şi nebuni, spaima cocalarilor, care încă mai plângeau în halbe ciobite, behăind cântece ca „Trenu’ vieţii” şi „Prinţişorul”. Aveam o râșniţă de dublu-radiocasetofon, vai de transformatorul lui!, cadou de la Calu Venom (un rocker de doi metri înălţime, fan Venom, cine l-a cunoscut nu-l mai uită!) şi un pick-up, antic şi răpciugos, la care ascultam, când eram mică, poveşti.

Pintişor, pralea, era DJ, el mânuia platanul, din seară până-n zori, când, mort de beat, lovit de lirism şi melancolie, începea să recite din Esenin şi Minulescu, de ne minunam cu toţii cum dracu’ de reuşeşte să nu vomite peste vinilurile mamei şi aşa greu încercate.

Eram praf cu toţii, aveam pupilele mărite, ca după o supradoză de fericire şi gâturile uscate de sete şi de atâta chirăială. În pauză, frate-miu ne desfăta cu Led Zeppelin.

Beam Florentino alb, vă amintiţi ce porcărie era? Ieftin, dubios şi se găsea peste tot. Cu lămâie, gheaţă şi măsline verzi, la început mergea, era chiar bunuţ, dar dacă apucai să te matoleşti de la el, erai terminat pentru două zile. În fine, stropeam atmosfera şi cu niţică bere, iar la miezul nopţii, care putea lingea Tequila sau Votcă. Care nu, nani-pui, aspirină şi ceai de coada-şoricelului.

Uneori ne băteam cu pernele familiei, de rămăseseră din ele doar cârpele, nasturii şi câteva pene obosite. Alteori, jucam leapşa stropindu-ne cu bere şi şampanie. Părul stătea ţeapăn, ţoalele se întăreau şi ele ca armura şi eram dulci, dulci peste tot. Jos, pe podea, bălţi adevărate. Alunecam ca pe gheţuş iarna. Atunci să te ţii hârjoneală şi scălămbăială!

Poate vă întrebaţi în sinea voastră dacă vecinii mei suportau asemenea teroare sonoră. Ei, bine, nu prea. Mai ales madam Rache, cea la care mai nimerea tata când era praştie şi nu determina bine… coordonatele. O auzeam cu ţipă pe geam: „Alooo, mai terminaţi dracului cu balamucu’ ăsta, că vă dau pă mâna poliţiei!” Noi, nimic.

DJ-Pinte, spontan din naştere, altruist şi apropiat sufleteşte de oamenii neajutoraţi, lipea boxele de podea şi dădea volumul la maximum.

De fiecare dată se întâmpla acelaşi lucru. Veneau „gaborii” şi, după ce zgâiau ochii cât cepele la hârtia pe care scria CONFERINŢĂ DE PRESĂ, bubuiau în uşă: „Bum! Bum! Bum! Poliţia, dăşchideţi!”

„Tătarul”, un bun și vechi camarad, salva mereu situația. După trei minute de „negocieri” cu sticle de bere şi lichior de portocale, sigilat, cădeam la pace. Promiteam că dăm mai încet muzica şi nu mai tropăim ca animalele. „Ne şi descălţăm, şefu’!, urla Tătaru’ obraznic, aruncându-şi ciocatele împuţite direct pe bufetul din lemn de trandafir, cadou de nuntă pentru ai mei, de la bunica din partea tatei.

Bairamurile astea ciudate ajunseseră să fie ca un drog. Eram ca şi câinele lui Pavlov. Cum treceau o săptămână, două, trei, salivam în grup şi nu ne mai găseam locurile.

Ca să scăpăm de ai mei trebuia să-i determinăm, într-un fel, să plece de acasă, la ţară. Încă lucrau, nu ieşise nici unul la pensie. Atunci, recurgeam la diverse metode de persuasiune şi intimidare, unele mai trăsnite ca altele. Sub atenta mea îndrumare, frate-miu era unealta. O lua pe mama prin învăluire. Începea de luni:

„Îl ştii pe Goguţă de la scara 3? Ăla, premiantu’! Are o soră grasă, iar mă-sa e controloare la RATB.” „Da, îl ştiu., îi răspundea mama, cu ochii pierduţi în mormanul de vase murdare din chiuvetă. „Ce e cu el?” Pinte nu se lăsa: „A murit mă-sa marea de la Caracal. Săraca! Singură, a nimănui, fără lumânare!”

Şi odată se întuneca mama la faţă şi ducea mâna la inimă: „Ferească Dumnezeu!” Tăcea, dar noi ştiam că gândurile ei aleargă iute-iute la bunicuţa noastră, şi ne bucuram.

MarÅ£i, Pinte punea la casetofon, din când în când, aÅŸa, ca din întâmplare, „Odă pentru părinÅ£i”. Ochii mamei se abureau, iar eu, nemernica, deja alcătuiam meniul de sâmbăta seara: deci, spaghete, cartofi prăjiÅ£i, Florentino- două sticle, bere…

Joi, drăcuşorul de frăţior înşira pe jos pozele alb-negru: „Aaa, ia uite, aici eram la ţară cu bunica, ce frumoasă era şi ce tânără! Oare ce-o face acum?! O avea lemne de foc? I-o fi frig? Parcă o şi văd, agăţată cu mâinile de gard, uitându-se luuung în susul uliţei să vadă dacă nu cumva vin copiii ei!” La râjniţă se auzea în surdină, subliminal şi năucitor: „Doamne, adu-i înapoooi, pe părinţii care mooor!”

Biata maică-mea! Abia-şi ţinea plânsul, arestuit în coastele şubrede, în timp ce noi, ca nişte duşmani, nu mai ştiam cum s-o râcâim ca să plece odată din casă!

În final reuşeam. Vineri seara îşi făcea bagajul, tristă şi buimacă, nici ea nu ştia de ce.

Uraaa! Eu mă puneam pe dat telefoane, ca să-i invit pe dilii.

Taică-miu, nea Fodor, mirosind că e rost de pileală şi dancing cu tineret, nu şi nu! Că el nu merge la ţară, că s-a săturat, că nu-i place, rămâne acasă pentru că pierde episodul 11 din Star Trek şi nu suportă. „Ceeeee?, ţipa mama la el. Mă laşi singură, femeie bolnavă şi operată, prin trenuri? Nu ţi-e ruşine, măgar bătrân?!”

Ca de obicei, după un puiuț de scandal, tata ceda, ca un gentilom. Şi plecau. „Să nu care cumva să mai avem discuţii cu vecinii sau să vină poliţia, că ne supărăm!”, ne ameninţa mama, trântind uşa de la lift, aşa, ca un fel de avertizare.

Parangheliile astea au durat câţiva ani buni la rând. Într-o noapte, însă, am cam scrântit-o şi, de atunci, am jurat că nu mai organizez nimic, niciodată, la părinţii mei în casă! Era de un Revelion şi rămăseserăm singuri, în urma aceluiaşi plan diabolic cu „enigmatici şi cuminţi, terminându-şi rostul lor…”

Am chemat toţi prietenii, care au venit cu buzunarele pline de bombe, tiribome, petarde şi artificii. Puţea în tot apartamentul numai a sulf şi era un fum, de nu te vedeai rocker cu discar. Muzica urla, pocneau petardele şi noi tropăiam, cum era obiceiul.

Eu mă simţeam minunat, dansam, fumam şi beam şampanie cu polonicul. La un moment dat, am luat câteva guri de afinată. Nu ştiu ce-a fost în capul meu. Efectiv m-am făcut pulbere! Neînvățată cu alcoolul, mi „s-a tăiat filmul”. Moți, prietena mea cea mai bună, pe vremea aia, şi cu Tătaru’ m-au cărat, pe sus, la culcare, apoi s-au matolit şi ei, pe rând, cuminți.

Când m-am trezit, vacarmul era în toi. Urlete, voci necunoscute, pahare sparte, înjurături. În baie curgea apa. Am intrat în sufragerie şi… Doamne, Dumnezeule mare şi bun! M-am îngrozit. Persoane necunoscute mie, cocălari cu freză, tunşi pierdut la spate şi fete cu sclipici la ochi, mirosind pregnant a deo Fa portocaliu, dansau de rupeau linoleumul, pe muzică de manele. Fratele meu, baza şi speranţa mea de viitor, era călare pe pick-up, bea Tequila direct din sticlă şi chiuia ca un cretin.

Am holbat ochii, am strigat, m-am revoltat, am dat din mâini ca Ceauşescu la tribună. Nu mă auzea nimeni. M-am târât, demnă ca o revoluţie eşuată, în bucătărie.

Acolo, descopăr un tablou tulburător: un cetăţean beat o trăgea de coadă pe Cotorişma, pisica noastră neagră. Altul, mesteca ultima bucăţică din castraveţii muraţi ai familiei mele, iar un tip cu un tricou galben scotocea prin frigiderul care acum era gol. Un tâmpit cu ochelari, leit John Lennon, voia să-l prindă pe Ciocio, perușul meu albastru. „Mi-e foame, Dano!”

„Ptiu, fir-ai al dracu de cretin! Ieși afară!”

Și, bâști, l-am scos din casă!

Lângă calorifer era proptită o bicicletă verde, lovită, care parcă zbiera şi ea: „da’ de mâncare nu ne dai, cucoană?”

Scutur din cerebelul dureros şi zbier descurajată: „Voi cine mai sunteţi?”

Ä‚la în galben mi-a rânjit politicos: „Săru’mâna, Dano! Io-s Gore dân blocu’ 108, am fost colegi dă generală, nu mă mai ÅŸtii? Haide, măă! Ieream la C. ÃŽntr-o zi ţ’-am pus mâna pă pulpă, dân greÈ™eală, fără intenÈ›ie, să moară Bibi, ÅŸi m-ai bătut, că ieream micuÅ£, Å£-ajungeam la umăr cu capu’. Mi-ai spart ÅŸi arcada, iete, să mai vede, da` te-am iertat, că-s milos dân fire, m-am izbit lu` mama…”

Nuuuu. Cu siguranţă nu-l mai ştiam, capul mă durea îngrozitor şi tremuram toată, de nervi.

O fată neidentificată nici până acum, când scriu literele astea, plângea după mă-sa, care o părăsise când avea trei ani şi opt luni. Cocălarii, beţi şi ei, lăcrimau alături de ea, de sprijin moral. Paharele, care aveau imprimată pe ele stema echipei de fotbal Steaua, cu care tata se mândrea la zile mari, zăceau pe jos, în mii de cioburi. Of! Calamitate!

„Ce s-a întâmplat la mine în casă, băăă, cine v-a permis…?

N-apuc să-mi sfârşesc vorbele, pentru că, pe uşa de la intrare, care era deschisă, bagă cineva un cap blond. E Trotineta, o amică din copilărie. „Ce faceţi, fată, aici? Hai, la mulţi ani! Io-s cu bolivienii ăia de cântă la Universitate, venim şi noi un pic până la tine, că am îngheţat dracu’ dă tot!”

Rămân cu gura căscată. N-am putere să mai zic ceva.

„Artiştii” urbani trec pe lângă mine. Trag după ei şi „ostromentili”: piculine, chitare, tamburine, fluieraşe, ukulele. Se pun la masă, îmbucă ceva de-ale gurii, rad toată băutura, apoi se apucă de cântat. Cocălarii aplaudă, rockerii dau din cap. E fain! Ca-n tabără. Lipsea focul.

Într-un târziu, apare şi micuţa Moţi în mână cu o sticlă de şampanie pe jumătate goală: „Aaah! Dumnessseule, visez? Au venit bolivienii la noi? Busssele îmi freamătă de un amorrr nebun!”

Şi… începe, din nou, balamucul.

Pe la 6 şi ceva i-am dat afară. Nu mai puteam. Eram epuizată şi mă durea ficatul, umflat ca un geamantan din ăla de armată.

Bolivienii s-au înghesuit cu toţii în lift şi l-au stricat, lăsându-l înţepenit între etaje. „O să iasă scandal în bloc!”, mi-am zis, după care m-am întors în casă.

Prietenii mei erau cu toţii morcoviţi şi nu mai aveau chef de nimic.

Moți mă certa cu nişte ochi ca două petarde explodate: „Ce dracu’ ai avut cu bolivienii? Ai stricat petrecerea, când mă simţeam şi io mai bine! Nici n-am apucat să dansez! Dacă rămân fată bătrână să ştii că tu eşti de vină!”

Of! De atunci au trecut vreo 30 de ani. Şi Moți nu s-a măritat. O fi din cauza mea sau a bolivienilor?

DFM