De la cap la cap…

Fac, uneori, traseul lui 301 de la cap la cap. Bd. Iancu Nicolae-Romană. Uneori e aglomerat, dar numai după-amiaza. Oamenii urcă și coboară în fiecare stație. Vorbesc la telefoane.

„Da, hă? Alo. Sunt domnu` Mihai. Da. Mecanicu`. M-ați sunat în legătură cu motoru` ăla dă Logan.”

Daaaa! Îmi place să-i privesc pe cei din jurul meu! E ca și cum aș ține-n gură o bomboană verde, mentolată, care durează 45 de minute. Nici nu-mi trebuie altceva, mă deconectez urmărindu-i, ghicindu-le caracterele. Ador să mă joc cu profesiile lor: „Ăsta o fi profesor la o școală de cartier sau administrator de blog? Aia grasă e asistentă medicală, contabilă, vânzătoare la măcelărie sau operatoare la Circa Financiară din strada Popa Tatu? Îmi pare atât de cunoscută.”

Unora li se citește clar pe frunte anul de naștere, originea, satul de un provin, cartierul și posibilele afecțiuni. Mulți sunt veniți din secolul trecut. 1930, 1945, 1950… Tenuri diferite, întinse, curate, petale de cireș, zbârcite, cu bube, poate altădată frumoase, galbene (ficatul!), roșii și buhăite (tensiunea? Alcoolul?), umflate (retenție de apă?). Triști, distrați, încrâncenați, resemnați sau zâmbitori cine știe cărui gând. Oameni ca și mine. Numai că ei nu mă văd. Ce bine! Bătrâni, copii, tineri, adolescenți. Toate culorile.

Când nu conversează în gura mare, de se aude în tot autobuzul, sunt pe Facebook, trimit SMS-uri sau ascultă muzică („pompe” de obicei). Discuțiile pe care le aud fără să vreau mă emoționează, mă revoltă, mă fac să râd sau mă scot din minți. „Antonio, cum nu găsești banii? Da nu i-am luat eu, dom`le! Asta-i bună! Vezi în bucătărie. Nu, nu acolo, în dulap, în cutia verde. Nu sunt? Fantastic! E aia cu lumina la ușă? Zi-i să aștepte că tu cauți banii! Vezi și în sertarul ăla de la frigider. Da, da. În frigider. I-am pus acolo ca să nu-i ia Titi, știi că fură…” Conversația se rupe pentru că persoana coboară.

Mă uit la o altă cucoană. Înaltă, zdravănă, cu o poșetă ieftină, cizme mari, poartă 40 la picior, pe puțin. Și-a dat cu ruj peste marginile normale ale buzelor ca să le facă mai groase, mai pline, mai…interesante. N-a reușit. Zici ca are patru rânduri. Îi sună și ei telefonul. Bach. Mmmm. Dar nu era el la telefon, ci…Silică. „Ai fost la piață? Vezi că mai trebuie să iei niște brânză, că vreau să-i facem parastas de trei luni lu` Daniel. Da. Cum ai uitat? Și colivă, da. Lumânări mai avem de data trecută, că nu le-am aprins pe toate. Bine. Pa!”

O mătușică îmbrăcată modest are și ea telefon. Nu prea știe să-l folosească, abia la a treia încercare reușește să răspundă: „Alo. Da. Sunt la Televiziune. Cum? Cine? E la spital? Unde? Extraordinar, ce veste, mă, Tuța, mă! Cum așa? Cancer? Aoleu! Și? Cancer la 23 de ani? Cum a reușit? ” Începe să plângă cu sughițuri. Lumea din jur suferă odată cu ea. O compătimim cu toții. Doamne, ce bine că nu e vorba de noi, că nu ni se întâmplă nouă! Îmi vine și mie să plâng, să urlu fără jenă în hohote, mă gândesc la mama, o văd cum se zvârcolea în durerile cancerului, cum se desfăcea și se ghemuia, dar până să-mi țâșnească lacrimile, șoferul lui 301 pune brusc o frână (i-a tăiat calea un taximetrist isteț) și ne dă pe toți de-a berbelacu`.

Stop! StaÈ›ie. Urcă alÈ›ii È™i alÈ›ii…

Urmează „Liceul Ion Luca Caragiale”, zice vocea STB-ului. Aici urcă un orb tânăr. Așa pare. Vorbele lui se țin de mână, așa cum atârnă el de bastonul alb. Face turul autobuzului și cerșește cântând.

Aparatele care stau atârnate pe unii stâlpi din interior, fac: tiiiiiiiiiiiiiit după fiecare oprire. În spatele meu, o mamă vorbește și ea: „Alo, Bogdane? Ce faci, mă? Băiatu` e bine? I-ai dat griș cu lapte? Cum l-a vărsat? Și tu unde erai? Vin acu`, sunt în autobuz, nu po` să zbor! Vai de mine! Are căciuliță? Cum n-are căciuliță? Mă, tu ai băut ceva? Că se simte prin telefon…”

La Perla se suie o vânzătoare de ace de cusut, ace de siguranță, pixuri, șervețele umede, șervețele uscate, leucoplast cu ardei iute, sutiene medicinale, brâuri, aparate de tuns părul din urechi și din nas, etc. Cu toții avem păr în urechi și în nas! Are dreptate. Trebuie să facem ceva în sensul ăsta. E primăvară!

Cobor la prima.

Dana Fodor Mateescu- 2013