Scenariul Marii Uniri, în 1918

Regele Ferdinand a crezut și a învins făurind România Mare, în 1918, adunând sub același sceptru toți românii din: Basarabia, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureș, Bucovina. Era duminică, când actul Unirii a trecut în istorie, iar 1 decembrie, sărbătoare națională, cu toți românii sub același steag, în lacrimi de bucurie, cu un alai ca-n povești și arcuri de triumf prin București. În 11 decembrie 1918, Regele Ferdinand semnează decretul de Unire.

Ultimele ore din viața Regelui Carol I, începutul Primului Război Mondial

În 29 iulie 1914, Austro-Ungaria declara război Serbiei. Începe Primul Război Mondial. La nici două săptămâni, în 03 august 1914, Regele Carol I își întrunește Consiliul de Coroană la Sinaia. Sunt prezenți: Ion I.C. Brătianu, P. P. Carp, Take Ionescu, Al. Marghiloman, Theodor Rosetti și alții. Germania, aliata Austro-Ungariei și țara de unde-și trăgea rădăcinile Regele Carol I, făcea parte din Puterile Centrale. Pus în situația de a fi împotriva țării de origine, Regele Carol susține în fața Consiliului de Coroană că nu trebuie să lupte alături de Puterile Centrale și nici nu poate fi împotriva Germaniei, drept pentru care nu ia o decizie.

“În dimineaţa de 27 Septembrie 1914 dormeam încă adânc când mă deşteptă telefonul. Suna îndelung şi cu vădită enervare. Ce s-o mai fi întâmplat? Alerg la aparat. <<Dl. Prim Ministru vă roagă să poftiţi imediat la dânsul, Majestatea Sa Regele a murit subit>>. Primul meu sentiment a fost de uşurare, soarta a dezlegat ceea ce noi nu puteam dezlega. Iată ieşirea aşteptată şi zadarnic căutată! A găsit-o bătrânul suveran părăsind scena pe care piesa nu se mai putea juca cu el, a găsit-o nu retrăgându-se de pe tron, ci retragându-se de pe lumea aceasta. M-am gândit la lunga lui domnie ce sfârşea într-o aşa de tragică luptă sufletească, m-am gândit la omul care adormise pentru veci, la însuşirile lui, la binele pe care l-a făcut, la binele pe care a vrut să-l facă. La tot ce opera lui reprezenta în evoluţiunea poporului nostru, iar mintea mea i-a adus dreptul, cuvenitul şi cuviinciosul prinos de recunoştinţă”, scrie I.G. Duca,  în “Amintiri politice” .

Era bătrân și bolnav, iar în ajun, Regele Carol I îl primise pe Virgil Arion într-o lungă audiență. Pe la 5 dimineaţa se trezise plângându-se că nu poate respira. Regina Elisabeta a sunat după medicul Mamulea.  Oftând din greu de două trei ori, a aplecat uşor capul într-o parte pe pernă, iar când a sosit, doctorul a constatat decesul. Domnise 48 de ani și decedase la Sinaia, Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, primul Rege al României. După moartea sa, nepotul de frate înfiat, Ferdinand, devine regele României. Trupele germane ocupă Bucureștiul, țara e în război, bucureștenii se refugiază la  Iași.

Doi ani mai târziu. O capitală, o hartă și un stat: România Mare

București, noiembrie 1918

Primul Război Mondial e pe sfârșite și România în bucăți. Trei sferturi  din români trăiau în afara țării în provinciile: Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina. Bucureștenii se întorc de la Iași. Singurele ziare care mai apăreau, “Universul” și „Drapelul”,  publică „Știri de la Iași”, „Intrarea Suveranilor în Capitală”, programul și defilarea. Primarul Hălăceanu face apel către bucureșteni să iasă în întâmpinarea majestăților regale, care urmau a se întoarce în Capitală. Pe Calea Victoriei, în Piața Teatrului Național, în fața Palatului Regal, în fața străzii Edgar Quinet, la Capșa, în fața Hotelului Bulevard se ridică arcuri de triumf. În ziua friguroasă de toamnă târzie primul care sosește în Capitală este Principele Carol. De o parte și de alta a Căii Victoriei spre Palatul Regal și rondul întâi de la Șosea apar grupuri de cetățeni în întâmpinare, în frunte cu primarul Bucureștiului alături de doamne din înalta societate, corpul diplomatic, garda de onoare, regimentele din armata română, ofițeri germani, francezi, englezi, înalte fețe bisericești, elevi cu tricolor pe piept, fanfara. Se sfințesc drapele, se botează trupele. Se cântă imnul: “Deșteaptă-te române!”.

Într-o caleașcă trasă cu cai sosesc Regele Ferdinand și Regina Maria, Principele Nicolae și Generalul Berthelot. Regele Ferdinand se adresează mulțimii: “Cu bucurie vie revăd Capitala Mea, după doi ani de suferințe grele. Sunt fericit că mă pot întoarce în fruntea iubiților mei ostași însoțit de aliații noștri”. Primarul oferă familiei regale pe o tavă de argint pâine și sare. Corul elevilor cântă imnul regal. În urale, se fluturau steaguri și se aruncau flori de la balcoane. Totul fusese imortalizat de penelul lui Aman și de memorialiștii vremii.

Alba Iulia, noiembrie 1918

Foarte mulţi tineri nu ştiu care au fost, de fapt, marile figuri eroice ale întregirii, personalităţi care şi-au jertfit viaţa pentru ideea naţională şi au realizat statul unitar modern, despre generația care ne-a dat o țară, pentru că momentul Unirii a fost pregătit în timp, ani în șir, că Ion Arion a fost singura victimă la 1 decembrie 1918, despre cum Silviu Dragomir a avut un mare rol mare în dezvoltarea primei universități românești numită Universitatea „Daciei Superioare” şi apoi Universitatea „Ferdinand I” care se înfiinţează la Cluj, (Universitatea Babeș Bolyai de azi), sau cine au fost: Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Vasile Stoica, Ioan Lupaş, Aurel Vlad, Ion și Alexandru Lapedatu, Alexandru Vaida Voievod, Vasile Lucaciu și mulți alții, ce rol a avut Consiliul Dirigent al cărui președinte era Iuliu Maniu, format din 15 membri: dr. Vasile Lucaciu, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida Voievod, Ştefan Ciceo-Pop, Ioan Suciu, Aurel Vlad, Octavian Goga, Aurel Lazăr, Emil Haţieganu, Valeriu Branişte, Victor Bontescu, Romul Boilă, Ioan Flueraş şi Iosif Jumanca.

Poezia lui Octavian Goga şi publicistica lui Ioan Lupaş  au întreţinut speranţele vii ale românilor transilvăneni pentru Unire în reviste ca: “Telegraful român”, “Transilvania”, “Luceafărul”,  “Tribuna”, “Viaţa românească”, “Convorbiri literare”. Toți nutreau aceeași hotărâre: “Voim să fim alături de Regatul  României de Regele Ferdinand”.

Vasile Goldiş, Ştefan Ciceo-Pop, Ioan Suciu au organizat  Marea Adunare de la Alba Iulia, localitatea unde la 1 decembrie 1918 s-a închis cercul care a însemnat crearea României Mari. Vasile Goldiş a redactat textul cuvântării solemne pe care l-a rostit apoi în fața mulțimii, dar și  şi al Rezoluţiei pentru Unire.

Visul milioanelor de români izbândise. Adunarea românilor de la Alba Iulia a fost anunÅ£ată cu zece zile înainte. Au sosit acolo 1228 de delegaÅ£ii oficiale ÅŸi români care doreau să fie la Alba Iulia în acea măreaţă zi, cu steaguri tricolore, în care cu boi, printre rude, vecini, prieteni. Un aeroplan survola cu tricolorul. Armata română trecuse CarpaÈ›ii prin zăpada de doi metri. La marea sărbătoare se È›in discursuri È™i slujbe de mulÈ›umire pentru triumful libertății. Prin gheață, zăpadă È™i noroi oamenii își dau mâna, în lacrimi de bucurie se încinge o horă. Alexandru Vlahuță publica în “Amurg È™i zori”:  „A triumfat dreptatea. Lumea încă aiurită, ca ieÈ™ită din întunericul iadului, răsuflă uÈ™urată È™i parcă nu-i vine să-È™i creadă ochilor. ÃŽn sfârÈ™it!… ÃŽmi port privirea desfăcută din lacrimi peste hotarele ei, È™i parcă nu mă încred.  Sfintele noastre hotare, cât sânge românesc s-a mai vărsat È™i pe ele!”. Tot atunci se hotărăște ca o delegaÈ›ie să plece spre BucureÈ™ti.

București,  decembrie 1918

După ce i s-a comunicat Regelui și guvernului actul de Unire a Ardealului cu patria mamă, ziarul “Drapelul” (nr 33, dec. 1918, „Discursul M. Sale Regelui”),  publică declarația Regelui Ferdinand: „Să consacrăm unirea gândurilor, unirea sufletelor, dar și unirea în muncă roditoare, prin strigătul: <<Trăiască România Mare puternică și Unită>>. La Mitropolie  are loc o slujbă.

După un drum de cinci zile cu trenul, delegația de la Alba Iulia sosește la București. Iată ce scrie în ziarul „Drapelul” (nr. 132, 24 dec 1918). „Trenul sosește cu o locomotivă  ungurească condusă de un mecanic român de la Sibiu, steaguri tricolore și cetini împodobeau atât locomotiva cât și vagoanele. La intrarea trenului în gară, un <<ura>> formidabil izbucnește din piepturile celor prezenți. Ovațiunile devin din ce în ce mai calde și țin câteva minute din momentul când din tren coboară: Episcopul de Caransebeș, Episcopul Greco-Catolic de la Gherla, Dr. Iuliu Hossu, Dr. Alexandru Vaida Voievod și Vasile Goldiș”.

Pe peron îi întâmpină: Ionel C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, ministru de Externe, precum și ceilalți miniștri din guvern: I.G. Duca, Mihail Ferekyde, Anghel Saligny, Oscar Kiriacisscu, Fotin Enescu, Vintilă Brătianu, Dr. Victor Babeș, Mișu Cantacuzino și Ionaș Grădișteanu. Ofițeri ai unui batalion din regimentul „Avram Iancu”.

Trenul a sosit la 5,35 dimineața, iar banchetul oferit de Guvern în cinstea delegației transilvănene a avut loc la ora 13,00 la Hotel „Bulevard”,  unde Brătianu a spus printre altele: “Bucuria noastră nu e bucuria unei singure generații, ea e sfântă cutremurare de fericire a întregului popor românesc, care de sute și sute de ani a stat sub urgia soartei celei mai cumplite fără a pierde credința lui nestrămutată în această zi ce ne unește și care trebuie să vie, care nu putea să nu vie”.

Despre “Parada Victoriei” în București Jean Valjan povestește în ale sale memorii:

“Țin minte și acum ziua când tata ne-a luat pe toți, pe mine și surorile mele, a închiriat un balcon, într-o duminică, ca să vedem parada Victoriei. Basarabia, Banatul, Bucovina, Transilvania, Maramureș, Țara Românească și o singură hartă, toți sub același steag, o capitală și un stat: România Mare. Aveam opt ani, eram destul de mărişor ca să ţin minte parada Victoriei, alaiul ca-n povești cu arcuri de triumf în: strada Edgar Quinet lângă Capșa, Calea Victoriei, la Palatul Regal, piața Victoriei, spre rondul de la Șosea, din noiembrie 1918.

Era o zi ploioasă de toamnă, dar animată de veselia că ne-am unit cu ţara, o Românie Mare. Tata-mi povestea atunci, că Regina Maria avusese un rol important în această realizare a Unirii. Ne aflam cu toţii la o fereastră închiriată ca să vedem bine mulţimea mare compactă. Când au apărut, Regina Maria, în uniformă de general de roşiori, pe un cal superb, regele Ferdinand, generalul Berthelot, trandafiri şi garoafe zburau spre ei din toate direcţiile, din balcoane, coşuleţe, din braţele mulţimii. Eram prea mic să pricep de ce tata a izbucnit în plâns atunci, mai ales când a s-a auzit cântecul de război al francezilor: “Sambre et Meuse” şi a început defilarea. Trupele noastre, apoi trupele franceze. Uniţi prin jertjă, eroism şi suferinţă. Defilează vânătorii de munte, infanteriştii noştri, cavalerii în uralele mulţimii ce cutremură văzduhul. Vin tancurile franceze pentru un singur militar care au hotărât izbânda pe front, iar ziarele germane scriau: “Mor 30 000 de soldaţi germani pe zi!”. Apoi artileria franceză cu vestitele tunuri care au purtat izbânzi pe Marna, pe Ypres, pe Somme, la Verdun, în Flandra, la Santerre, în Argonne, în Champagne. Uralele sporesc în timp ce pe uniforme, pe cai, afetul tunurilor, pe sub roţi se încrucişează ploaia de flori şi de petale. Lumea aplaudă în delir. Nu mai simțeam  nici ploaia nici frigul. Se cântă “Deşteaptă-te, române”, apoi „Marsilieza”, Imnul Regal. Tata ne explica despre fiecare armată care trecea şi ce rol a avut în Primul Război Mondial. Clipe de sărbătoare cât să le ţinem minte toată viaţa. Regele Ferdinand și Regina Maria primiți cu pâine, sare, au pupat Evanghelia și Sf. Cruce, în  aplauze, urale, arcuri de triumf, steaguri și flori aruncate din balcoane, acoperișuri, ferestre, de peste tot, spre armată și tancuri. După defilare s-au dus Curtea Regală a participat la slujba de la Mitropolie. <<Vive la France! Vive L’ Angleterre, Vive nos allie!”. Când s-a terminat, tata cu lacrimi în ochi a spus: <<Câte zile va fi să vă dăruiască Dumnezeu să nu uitaţi că v-a fost dat să priviţi cea mai mare sărbătoare a neamului românesc, parada victoriei din noiembrie 1918>>.

Regele Ferdinand, prin grația lui Dumnezeu și voința națională, semnează la 11 decembrie 1918 decretul prin care „Ținuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naționale din Alba-Iulia de la 18 novembre (1 decemvre) 1918, sunt și rămân de-a pururea unite cu Regatul Românesc”.

Aproape toţi cei care au fost liderii emancipării româneşti, vârfurile societăţii românești, generația care ne-a dat o țară prin actul Marii Uniri, care n-au acceptat colaborarea cu noua putere comunistă, după 1948 şi-au pierdut poziţiile în societate, libertatea, au fost epuraţi din Academia Română.  Mulți dintre ei au murit în închisoarea de la Sighet, prezentată cu toate atrocitățile ei, de către Lucia Hossu Longin, în serialul documentar de televiziune “Memorialul Durerii”.

de Monica Andrei

Foto: internet