Grâul mamei

Când  luna noiembrie se pregătea să moară, mama îmi punea grâu la încolÈ›it. Mereu. Fiecare avea farfuriuÈ›a lui: tata, eu, ea, frate-miu. Grâul nostru creÈ™tea sălbatic, des, cu furie verde. Să-l mănânci cu ochii! Al mamei (pentru ea rămânea mereu cel mai sărac grău, cu boabe fleÈ™căite È™i rupte) ieÈ™ea rar, ars, slăbit. Biata mama! Zâmbea palid È™i zicea: „Ăsta-i norocu` meu…”

Tata o privea cu un singur ochi, – era la al paiÈ™pelea pahar de vin – È™i râdea ca un adevărat electrician care se simte împăcat È™i cu toate prizele sparte È™i arse:

-Misticism! Ia-l pe-al meu!

Mama ofta cuminte:

-Nu se poate. Fiecare cu soarta lui.

Anii au venit peste noi, am crescut, dar mama îmi punea mereu grâu la încolțit la sfârșitul lui noiembrie.

„Tu uiÈ›i mereu să cumperi È™i oricum nu te prinde nimeni pe acasă…”, îmi zicea tristă, dar zâmbind. „Semeni cu tac-tu! N-ai treabă! N-ai grijă! Te-am trimis într-o dimineață să cumperi pâine È™i îngheÈ›ată.  Aveai vreo È™apte ani.Trebuia să plec la muncă. N-ai venit nici la prânz, nici după-amiaza. Ai apărut pe la opt seara, mânjită la bot, de îngheÈ›ată, pe tricou, peste tot! O mâncasei pe toată, pâinea era udă, plină de cacao È™i dulce. <<Unde-ai umblat atâta?, te-am întrebat. M-am dat în leagăn, ai zis. TOATÄ‚ ZIUA? Nuu!  Am făcut È™i pipi în parc.>> Erai aÈ™a de veselă, că nici să te bat n-am mai putut…”

De când a murit mama, nu-mi mai pune nimeni grâu la încolțit. Cine să-mi pună? Și de ce?

Într-un singur an am reușit totuși să cumpăr o pungă din Piața Domenii și am sădit într-un ghiveci. Mi-a ieșit frumos, verde și des. Eram așa de fericită! Grâul meu cânta și era vesel. L-am apropiat de obraz și m-am mângâiat de el, așa cum fac mâțele. Jur că-n clipa aia am simțit-o pe mama lângă mine: „Dani, ți-am pus grâu la încolțit!”

Dana Fodor Mateescu, 29.11.2018