Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

Povestiri din Bucuresti

Crăciun sub cerul liber

Digital

La câţiva zeci de metri de gardul prezidenÅ£ial al Cotroceniului, pe un teren viran, care dă spre intersecÅ£ia Răzoare, opt suflete, dintre care ÅŸase copii, cu vârste cuprinse între 3 luni ÅŸi 11 ani, aÅŸteaptă tremurând de frig sărbătorile de iarnă. PărinÅ£ii lor, CatiÅ£a ÅŸi  Bobi, le-au făcut o „casă” acoperită cu plastic ÅŸi Å£oale vechi. O colibă. De departe, pare o jucărie ce oricând poate fi spulberată de vânt.

 ÃŽn loc de uşă, coliba de cârpe are Å£intuită o pătură. Mai încolo sunt câţiva copaci de care atârnă rufele copiilor, spălate ieri, de mama lor, într-o copaie găurită.

ViaÅ£a celor opt suflete chinuite pare ruptă din favela braziliană. De nouă ani sunt pe drumuri, mulÅ£i dintre copii au fost născuÅ£i chiar acolo, în câmp. Abia pe urmă a ajuns CatiÅ£a cu ei la maternitate. Asa zice, dar nici ea nu crede…

Femeia are 34 de ani şi e înnebunită de griji. Doar bărbatul ei, cu care nu e cununată, lucrează. Din salariul lui trăiesc toţi.

DimineaÅ£a pe la ÅŸase, când omul pleacă la muncă, e frig de-i îngheaţă apa din ochi. N-ar ieÅŸi de sub pătură! Dar când se uită la mogâldeÅ£ele chircite inima-i zvâcneÅŸte dureros. Iese flămând ÅŸi mai vine seara, frânt. ÃŽl aÅŸteaptă o zeamă lungă de cartofi, într-o oală ciobită. De acolo  înfulecă cu toÅ£ii. „De 9 ani trăim pe străzi, povesteÅŸte CatiÅ£a cu ochii uzi. Am stat o vreme într-un parc. Era vară. Dup-aia ne-am mutat în ghetouri, la Ferental. Doi ani am dormit pă câmp, la Bolentin. Câteva luni am stat cu chirie, am avut ÅŸi tilivizor, mamă, ce se mai uita copiii la el. N-am mai  plătit chiria ÅŸi ne-am întors aci. Mi-e sufletu’ negru de supărare, că nimenea nu se uită la noi! Ete, vine iar Crăciunu’ ÅŸi ne prinde sub ceru’ liber!”

CatiÅ£a zice că la fiecare “moÅŸ Niculae” i-a învăţat pe copii să-ÅŸi cureÅ£e pantofii ÅŸi să-i pună afară, în faÅ£a uÅŸii. ÃŽnainte de culcare, cei ÅŸase pitici îşi aranjează încălţările scâlciate ÅŸi desperecheate în faÅ£a bordeiului, sperând că MoÅŸ Niculae va trece, totuÅŸi, pe la Răzoare. Dar MoÅŸ Niculae uită mai mereu să se oprească acolo…

Dimineaţa, copiii Catiţei îşi găsesc ciubotele îngheţate tun şi udate de câinii maidanezi pripăşiţi în zonă. Atunci ea zâmbește şi le spune că n-au fost cuminţi şi d-aia i-a ocolit moşu’. Iar ei cred.

De Crăciun, cât de amărâţi ar fi, nu se lasă până nu fac rost de un brăduţ, pe care îl împodobesc cu ce au şi ei: staniol de la ciocolata primită de pomană, hârtiuţe colorate găsite prin gunoaie, o păpuşică fără un picior, trei nasturi, câteva flori din plastic. Noaptea aprind lumânări şi li se pare că e bine pe lume.

E ciudat pomul lor, răsărind trist în mijlocul maidanului ÅŸi al neputinÅ£ei…

Când plouă, hainele de pe ei sunt ude toate, iar „palatul de cârpe” se înmoaie şi el, ca un carton. Puradeii smiorcăie, răcesc, se mai bat, urlă, dar până la urmă se împacă, n-au ce face.

Trei dintre fetiţe se ducla şcoală, ajutate de Organizaţia “Salvaţi Copiii”. Cei care rămân acasă umblă teleleu toată ziua la cerşit printre maşini, în intersecţii, spre disperarea Catiţei care nu vrea în ruptul capului să-i mai vadă acolo.

ÃŽntr-o secundă copilaÅŸii ies cu toÅ£ii din cort, pe rând, ca furnicile, unii cu burÅ£ile goale, desculÅ£i, alÅ£ii în papuci încălÅ£aÅ£i invers. CarmenuÅ£a, fetiÅ£a de trei luni, râde ÅŸi dă din mânuÅ£e. O păpuşă de ciocolată, vie ÅŸi murdară la guriţă de laptele mamei. A făcut pipi pe ea, dar nimeni nu o bagă în seamă. O lasă „să se usuce”. BăieÅ£ii trag de coadă un motan gri, apoi o zbughesc spre niÅŸte boscheÅ£i. Apar cu un vulpoi împăiat, mâncat de molii, aruncat la gunoi de cine ÅŸtie cine.  ÃŽl călăresc, îl trag de coadă, îl pupă-n bot. Se distrează. Miroase a frunze ude aerul dintre noi, dar piticii râd cu gurile până la urechi, nu le pasă de ziua de mâine, pentru că acum sunt traÅŸi în poză ÅŸi or să apară la ziar.

Uneori CatiÅ£a le mai încurcă numele, că-s cam mulÅ£i: „Păi, o am pă  Lavinia, ăăă, Adelina, Camelia, Mihăiţă, CarmenuÅ£a ha mică ÅŸi…. haoleou!, mai e una!

Cercetează „casa” şi îşi dă seama că lipseşte o fetiţă. „Măăă! Pă unde dracu’ o umbla Măgureanca aia?” ţipă femeia.

Spre seară apare şi micuţa, desculţă, plină de muci, dar fericită, lingând victorioasă o acadea. O ţine în mânuţele grăsune şi murdare, ca pe un trofeu. Catiţa se ia cu mâinile de cap: „Iar tranversaşi fă, năroado strada? Dă câte ori ţi-am zis să nu te mai prinz, că acu’ te plesnesc!”

Dar fetiţa, roşie-n obrajii ca mărul, n-o mai aude de mult. Fuge în picioarele goale prin noroi, după o căţea chioară, care i-a înhăţat în dinţi cel mai bun dintre papucii roz.

Dana Fodor/Foto: Răzvan Mateescu/2001

Leave a Reply