Alarma în miez de noacte

Nu. Titlul nu e greșit. E „noacte”. Și o să vedeți de ce, mai încolo…

Viața mea a fost întotdeauna imprevizibilă ca o alergie la polen. De când sunt mamă (uneori mi se pare tare ciudat cuvântul ăsta, format dintr-o gângureală de sugar, care se joacă uimit cu silabele: ma-ma-ma-ma-ma) trec prin stări vecine cu nebunia, damblaua, delirul, fericirea supremă, furia totală. Asta pentru că fiul meu, prelungirea mea cea mai frumoasă, cea mai bună, cea mai curată și cea mai roșcat-aurie spre viitor, mă înmoaie zilnic, ca pe o pensulă din coadă de veveriță, în iubire, ură, spaimă, zâmbet, tristețe, curiozitate, mers, durere. Și apoi pictează lumea cu mine. Cică nu e îndeajuns de colorată…

După ce puștiul de trei ani a terminat seria revoltelor spontane din dormitor, a mitingurilor de genul: „azi nu mănânc!”, „protestez!”, „îmi bag o rotiță-n nas!”, „mă duc în zăpadă ca să îngheț până mor…”, „vreau să-mi aduci un motor de Ford T în cameră”, „vreau să-mi desenez hainele cu pixul, să mă plimb cu trotineta prin casă și să-l arunc pe Berlioz, motanul, cu parașuta de la geam”, azi-noapte mi-a făcut una pe care n-am s-o uit prea devreme.

Pe hol, la intrare, avem un ceas din ăla mare, cam cât o oală normală de ciorbă (l-a cumpărat tatăl lui Andrei dintr-o benzinărie). I-a plăcut. Copilul a umblat la setări și l-a pus să sune, la ce oră credeți? La unu și jumătate, NOAPTEA! Mișto, nu? N-a știut nimeni, of course, ce a trebăluit piticul pe acolo. Fraților, și vine seara, facem băiță, spunem povești, ne culcăm liniștiți. Eram frântă. Adormim cu toții ascultând „nopturne” de Chopin. (Eu îl învăț să spună „nocturne”, el mă contrazice ca domnul Goe pe mamița: „Se zice NOAPTE, nu NOACTE, habar n-ai! Deci, nopturne!”)

În fine! Tocmai când îmi era somnul mai adânc, (eram pe o pajiște cu păpădii și încercam să cos niște nasturi pe ea, vis, ce vreți!?) sună ceva îngrozitor în toată casa! Aaaaaaaaaaaa!!! Știți cum se auzea? Ca alarmele alea aeriene din filmele cu naziști, cu bombardele, Messerschmitt-uri, tancuri și obuze.

M-am speriat cumplit. Luată direct de pe pajiștea mea tembelă de vise, mă învârteam desculță, ca un titirez scăpat de sub control. Nu știam DE UNDE se aude zgomotul de concafazor, am crezut că murim cu toții, că e cutremur, că a sărit centrala în aer, să-mi fac bagajul? Gata? Trag americanii cu bombe? Ne ridică nemții? Lagăr? Dachau? Treblinka? Bolșevicii? Securitatea? Am ieșit din cameră rapid, mă gândeam să-mi fac valiza, dar ce să pun în ea mai întâi?

Am ajuns pe hol, îmi era frig, m-am dus la ușă, am sărit în zăpadă, eram în pijamaua galbenă cu pisici, apare Victor, câinele nostru, foarte iritat: „HAM, cucoană, was ist das, ești nebună?”

Îl ignor ca pe un „spam”. Suntem bombardați și lui îi arde de interogatorii. Ajung la poartă. Îmi amintesc. Copilul! Unde mi-e copilul? În momentul ăla, toți câinii din cartier au început să latre lugubru: hau, haaaaaaau, chialaaauu!

Mă întorc în casă, mai trează de cum am ieșit. Descopăr sursa gălăgiei, ooo, câtă perspicacitate!

CEASUL din metal! (Ah, Andrei, ce meriți tu!!!) Mă arunc spre el, îl iau în brațe și încep să-i caut butonul de oprire. Credeți că l-am descoperit? Noooo! Păi, îmi tremurau mâinile ca în boala Parkinson. Așa că l-am scăpat pe picioare (vă amintiți, eram desculță!) Zdrang! Auu! Ce doare! Tu-ți ceasul mă-tii cu timpul și secundele tale de căcat!

Abia atunci a amuțit, nenorocitul! Bestia! Îmi venea să-l fac zob cu ciocanul de șnițele!!! I-am tras, totuși, un șut cu celălalt picioruș nelovit, de a zburat direct în caloriferul, care a comentat și el: „zingăleeee”! Al dracu de neisprăvit! Mă tăia la ficați durerea de lăbuțe, dar n-aveam ce face. Am răbdat!

Și s-a făcut liniște dintr-odată. Câinii de afară însă mai aveau ceva de comentat. Șchiopătând, udă fleașcă de la zăpadă și înjurând printre dinți, m-am întors în dormitor. Ca prin minune, cei doi bărbați ai mei nu fuseseră atinși de filoxera cauzată de alarma nocturnă. Ce bine!

Domnul Goe Andrei Cristian Mateescu dormea ca un îngeraș neprihănit, nici usturoi nu mâncase, n-a făcut nimic. Poate altcineva a umblat cu cesoiul ăla!

Tac-su sforăia, de ziceai că abia s-a întors de la mina Cavnic, unde săpase în burta muntelui, patru kilometri, pe brânci, doar cu o furculiță din aluminiu, d-aia care se îndoaie ușor.

N-aveau treabă, băieții. Cum de nu s-au trezit după un asemenea scandal, nu-mi pot explica!

Mă schimb iute și mă vâr la căldurică. O fi fost reală toată treaba sau am visat? Nuuuu. Labele picioarelor încă mă dor. Deci a fost adevărat. Atunci, noapte bună! Sau „noacte”? Mâine ascund ceasul!

Dana Fodor Mateescu/2010