Stăpâna norilor

Vă mai amintiți de celebrul șlagăr „Macarale” interpretat de nu mai puțin celebrul Trio Grigoriu prin anii 70? „Macarale/ râd în soare argintii, Macarele/ în zori de zi/ Suie agale/Pe albastrele cărări/Macarale/ suie în zări/”

ÃŽmi plac macaralele!

Recunosc, pe mine m-au fascinat întotdeauna macaralele. Îmi plăceau la nebunie, erau vesele, mari, harnice, fruntașe, făceau treabă tot timpul, depășeau planul de producție. Mamă, ce mai duduia țara în urma lor! Îmi doream, de mică, să urc în acea cabină, ca un ochi mare, și să-mi privesc orașul de sus, Bucureștiul meu mirositor, nebun îngâmfat și schimbător. Au trecut anii și n-am reușit decât să-mi julesc un cot până la os și să-mi rup niște pantaloni noi. Mă cocoțasem pe una din macaralele care lucrau de zor la blocurile din străzile Cupolei, Poarta-Albă Militari, dar cabina nu era la mare înălțime. Șansa mea. De atunci, am cam rămas cu idei fixe. Îi admir pe macaragii pentru că sunt zeii șantierului: puternici, cei mai înalți, cu vorba aspră, răstită ca un pumn dat în masă. Și nimeni n-o să mă facă să cred altceva. Viața, care deseori e bună cu mine, mi-a scos în cale  o macaragiță adevărată. Am descoperit-o pe Facebook. Se numește Sanda Ivan, e prietena mea și e o femeie dintr-o bucată. Iată povestea ei:

O fată mică se apucă de treabă

Când a făcut prima dată cunoștință cu Bucureștiul, în 1978, avea 20 de ani. A fost un șoc pentru ea. Orașul era dezolant, după un an de la catastrofalul cutremur din 1977, când și-au pierdut viața mii de oameni și multe din blocurile interbelice fuseseră puse la pământ de furia sinistrului. Moloz și praf pretutindeni, oameni care încă-și plângeau morții. Săndica era tânără, plină de viață și gata de muncă. O mână de fată. Un metru jumătate înălțime, 50 de kilograme și o inimă. S-a angajat la un trust de construcții care avea de făcut lucrări atât în oraș, cât și în afara lui. În 1979 s-a căsătorit cu primul soț, care lucra la I.M.G.B.. De altfel, toată familia lui muncea acolo, era o tradiție. S-a angajat și tânăra fată, înscriindu-se totodată și la cursurile de macaragii. După zece luni a dat examenul de absolvire. A luat nota 9,50. Apoi a primit autorizație de profesionist. De atunci, a coborât foarte rar de pe macara. Când se termina programul de lucru și în concedii. Dar noaptea visa că e sus, în cabină.

„Fierul a căzut peste om și l-a zdrobit”

„Nu este o meserie foarte dificilă, însă presupune atenție și concentrare maximă. Acolo sunt utilaje grele care prelucrează piese de zeci de tone. Fiecare manevră pe care o execut cu macaraua e un posibil risc. Pot omorî un om sau pot lovi un utilaj provocând daune materiale mari. Dar, noi, macaragiii, avem curaj și optimism. Slavă Domnului nu mi s-a întâmplat nici un accident mortal până acum. Nici colegii mei de la prelucrări mecanice nu au avut vreun necaz. Știu totuși că a fost un accident mortal la noi în secția mecanică 2, dar oamenii respectivi erau de la altă firmă și se ocupau de renovarea utilajelor noastre și veniseră cu un macaragiu de la ei. A plesnit o cheie de tachelaj care prinde cablul de piesă. S-a rupt, pur și simplu. Ditamai fierul a căzut peste om și l-a zdrobit. A murit la spital. N-a fost vina macaragiului. Și nici a victimei. S-a întâmplat. Cu toții am fost foarte marcați toți de această dramă.” De-a lungul timpului, s-au petrecut în uzină mai multe accidente mortale, dar Sanda a scăpat de necazuri mereu.

Din macara se vede ca din prepeleacul bunicului

„Nu mi-a fost teamă să mă urc pe macara, eram așa de încântată! Manevram un utilaj care poate ridica 125 tone. Părinții mei se mândreau cu mine și aveau încredere în ceea ce fac eu. M-au încurajat, mai ales bunicii din partea tatălui, care m-au iubit foarte mult. Surorile mele și fratele mă întrebau permanent dacă nu mi-e frică și cum se vede de acolo, de la 20 metri. Cum să se vadă? Ca din prepeleacul pe care ni-l făcea bunicul la vie. Mă urcam în el și vedeam până la gara din sat. Număram vagoanele de la trenuri.” Colegii de serviciu ai Sandei s-au purtat frumos cu ea mereu. A fost și este respectată. „M-am înțeles bine cu toată lumea. Eram o femeie măritată, soțul meu lucra cu mine în secție. După șapte ani însă, am divorțat și am rămas singură o perioadă. Apoi l-am cunoscut pe actualul soț, care și el este coleg de serviciu cu mine.

„Dacă nu mori în accident, mori de cancer”

Sanda Ivan mai are două colege, macaragiÈ›e ca È™i ea. Rodica È™i Floarea. Colegii de la sol le strigă întotdeauna pe nume de băieÈ›i. Astfel, Sanda devine „Săndel”, Rodica „Rodel”, iar Floarea, „Floricel”. De 34 de ani lucrează împreună, s-a creat o legătură specială între ei toÈ›i, o sudură de oÈ›el, sunt o mare familie de constructori. Din păcate, câțiva dintre ei au fost răpuÈ™i de cancer. Săndica își aminteÈ™te de ei cu ochii plini de lacrimi: Milica a murit la 47 de ani, Iliuță la 46, Ion la 56, inginerul Berechet tot la 56…Ce oameni! „Este un mediu greu de muncă, se sudează, se polizează, se prelucrează. Pe strungurile mari e praf de pilitură de fier, e fum în aer, ne putem îmbolnăvi de silicoză ori cancer, ca È™i cei care au murit până acum. Dacă nu mori în accident, mori de cancer. Dar ce să facem? Trebuie să mergem mai departe, să fim optimiÈ™ti. Noi o să murim de bătrâneÈ›e. Sper.”

Ar fi vrut să fie mamă…

Când s-a urcat prima dată pe macara, Săndica avea 21 ani și trăgea un geamantan cu vise după ea. Își dorea o familie, copii, casă, mașină dacă se poate, voia iubire, respect. Dar în viață nu le poți avea pe toate, trebuie sa te mulțumești cu ce ai, să-l prețuiești pe cel de lângă tine chiar dacă nu e mereu cum ai vrea tu să fie. „Am avut noroc de un serviciu bun, de un soț cumsecade, dar nu am copii. Pe planul acesta mă simt neîmplinită și ascund în inima mea o tristețe, care uneori mă bântuie. Dar am în schimb multe nepoate, și din partea mea și din partea soțului și mai uit. Ne întâlnim cu toții la sfârșit de săptămână, la un grătar, mergem la soacră-mea la Vadu-Lat, o mai ajutam la treburi mai reparăm câte ceva. Mai ajungem și pe la sora mea, la Comana, în Giurgiu. E foarte frumos acolo, mergem la pescuit, soțul meu e pescar.”

Coreeni se poartă bine cu românii

„Mai suntem chemați uneori sâmbăta și duminica la lucru, dar suntem plătiți aproape dublu pentru orele suplimentare. De când ne-au preluat coreenii e mult mai bine. Au îmbunătățit condițiile de muncă, au renovat acoperișul halei, au vopsit utilajele, ni se fac analize anual, au grijă de noi. Tot anual facem un instructaj pentru împrospătarea cunoștintelor. Avem echipament de lucru corespunzător, bonuri de masă, bonuri-cadou de Paști, de Crăciun, și de ziua de naștere a fiecărui angajat. Eu sunt mulțumită și de salariu și de condiții. Sănătate să fie!” Macaragiii ies la pensie la limită de vârstă. Femeile la 63 de ani, bărbații la 65. Pentru condiții deosebite de muncă, se scad două luni și jumătate la fiecare an lucrat.

Singură, plângând în cabină

Când e sus, în cabina macaralei și așteaptă să înceapă lucrul, Sanda e singură, cu toate gândurile ei. Sunt multe, știți câte gânduri are o femeie? În spatele macaragiței, cu palme aspre și puternice, se află un suflet sensibil și tandru. Uneori, o ajunge și tristețea din urmă. Urcă după ea, acolo, sus, între cer și pământ, în aerul acela calduț, plin de lacrimi toxice din fier și fum. Se privesc amândouă-n ochi. Sanda ar alunga-o, dar i se face milă. Are tristețea asta niște priviri adânci, adânci de tot, și melancolice, ca de pisică. „Mai plâng uneori, când sunt sus. Nu mă vede nimeni. Am plâns când mama a făcut accident cerebral și o lună nu ne-a cunoscut, nici pe mine, nici pe sora mea. În hohote am plâns. Am plâns și când a murit Mișu, motănelul pe care l-am crescut la serviciu, în baracă. Îl adusesem de la soacră-mea. L-a călcat o mașină. În cabina macaralei sunt doar eu și bunul Dumnezeu. Mai vine și tristețea, uneori. Fără ea nu se poate. Dar o alung, pentru că sunt și întâmplări vesele în viața mea. Mai plâng și de bucurie. De exemplu, atunci când am luat carnetul de șofer amator. Aveam 45 de ani și dădusem pentru prima dată examen. Acum sunt zece ani de când conduc fără evenimente și fără nici o amendă. Îmi place tare mult să șofez!”

„O sa-mi fie dor de macaraua mea”

Au trecut atâția de când Săndica Ivan, zisă È™i Săndel, manevrează macarale grele sub cerul  patriei. S-a maturizat, se apropie uÈ™or de vârsta pensionării. Și nu-i place. Ar fi vrut să È›ină mai mult viaÈ›a asta. Oare de ce-o fi aÈ™a de scurtă? Parcă ieri avea 20 de ani È™i îi îngheÈ›a mâna pe maneta macaralei…

Îi va fi dor de colegi, pe care-i cunoaște bine, și îi iubește ca pe frații ei. „O să-mi lipsească fiecare coleg și colegă în parte. Am avut o prietenă care a ieșit la pensie acum o lună. O aștept să vină încă. Am senzația că e plecată în concediu. O să-mi lipsească macaraua mea. E grea despărțirea după atâta amar de vreme petrecută împreună.”, ofteză Sanda, apoi îmi dăruiește un zâmbet tare, de macaragiță fruntașă, obișnuită cu greutățile și plecările.

Dana Fodor Mateescu