Maria

Maria…

Era într-o sâmbătă de toamnă, spre apus. Culorile din jur înnebuniseră, coborâseră din cer È™i făceau ce voiau printre oameni. Octombrie își răsfira pletele verzi È™i galbene È™i roÈ™cate peste cimitir È™i morÈ›ii lui. Mirosea a cafea de la automat, a lumânări È™i-a vanilie din colive. Nici frig, nici cald, taman bine de aÈ™teptat ceva…

Mi-a sărit în ochi de la bun început. Femeia în vârstă, cu o spumă de norișori albi în jurul chipului delicat, se odihnea pe o bancă. O jucărie cu poșetă și suflet, care a văzut multe la viața ei, mi-am zis. Zâmbea frumos în aerul mieriu. M-am uitat lung la ea, insistent chiar. Era îmbrăcată simplu, dar elegant, cu fustă, pantofi cu toc, pardesiu alb, poșetă, o ținută dreaptă, impecabilă.

Apoi a făcut un gest neaÈ™teptat, care m-a scuturat ca o mână de bărbat vânjos. Cu miÈ™cări încete, graÈ›ioase È™i precise a scos din geantă o È›igară subÈ›ire, a aprins-o cu bricheta È™i a tras un fum adânc. Apoi încă unul… Privea lumea din jur cu o îngăduință suverană, părea că È™tie un secret pe care doar mie ar putea să mi-l È™optească. N-am rezistat È™i, după ce am aprins lumânări la mormântul socrilor mei, m-am întors È™i am deschis un dialog. De fapt, Răzvan a fost cel care a abordat-o. Când a început să vorbească doamna, m-am trezit zâmbind. Limbajul curat, elegant, educat, – cuvintele aveau toate articolele hotărâte la ele – , îmi spunea că femeia din faÈ›a mea nu e chiar oricine: „Mă numesc Maria È™i, dacă am noroc, în curând voi împlini 80 de ani…, a ciripit ea veselă. Am venit să pun o lumânare, am aici o fină îngropată. Dar vremea este superbă È™i încerc să profit de soare, locuiesc aproape, pe la gară…”

Și, cirip-cirip, cirip-cirip, ducem discuÈ›ia mai departe, spre tinereÈ›ile ei, vremuri splendide, când cucoanele BucureÈ™tilor erau elegante, È™tiau cum să-È™i poarte hainele, blănurile, pantofii cu toc, parfumurile, surâsul plin de mistere È™i uneori de păcate… Scoate o fotografie micuță din portofel È™i ne-o oferă timidă. O blondă cu figură de actriță de la Hollywood, își arată profilul prefect. Ea!

„Am fost frumoasă, daaa, dragii mei, am apărut pe coperta Revistei Flacăra. Era ceva pe vremea aceea să ajungi pe una dintre cele mai importante reviste din România! Ah! Sper că-mi amintesc bine anul… Lucram la Centrul de Librării, acela de pe Lipscani, la biroul financiar. ÃŽntr-o zi, m-a abordat o fotoreporteră, È›in minte cum se numea, asta nu am uitat: Elena Gherea. Și m-a pozat. Eram aÈ™a de mândră! Le-am dus revista È™i socrilor mei, în provincie. De ciudă sau din duÈ™mănie, nu È™tiu de ce, cineva mi-a mâzgălit chipul, mi-a desenat mustață, ha! ha! ha! Ce m-am supărat atunci, dar acum mă amuz. Hi! Hi! Hi!” Râde ca un clopoÈ›el.

Maria mă fascinează. Niciun cuvinÈ›el despre bătrâneÈ›e, junghiuri, monturi la picioare, diabet, operaÈ›ii, buline, reÈ›ete compensate, tensiune arterială, varice, pensie prea mică, chestii-socoteli, cam 90% dintre subiectele „tocate” de persoanele vârste a III-a…Nu. Maria mea are suflet tânăr, ar dansa, („Ah, ce-mi place să dansez!”) ar călători („Toată ziua mă plimb, ba cu troleibuzul, ba cu metroul, merg în parc, mă duc la teatru, e drept, mai rar, mă bucur de tot ce e frumos…”), ar face de toate. Și jur că, dacă nu ne-am afla acum într-un È›intirim, l-aÈ™ pune pe Răzvan să o invite la un vals.

„SoÈ›ul meu a murit acum 10 ani. Cu el dansam. N-a fost niciodată bolnav. Și dintr-odată… Mâncasem È™i m-am dus la bucătărie să spăl vasele. El rămăsese în fotoliu, să-È™i facă siesta, să citească presa. Parcă l-am auzit cum tuÈ™eÈ™te, dar curgea apa la chiuvetă È™i nici prin cap nu mi-a trecut că-i este rău. Când m-am întors să-i spun ceva, murise. I se înnegrise faÈ›a, până È™i limba era neagră. Se dusese, săracul! Infarct! A fost un soÈ› tare bun!”

Și mai scoate Maria o țigară. Tristețea ne dădea târcoale, voia să intre în noi, trebuia alungată! Degetele femeii, subțiri, fără noduri reumatice, unghiile cuminți, date cu lac, dansează în aer: „Eee, nu vă uitați așa la mine, mă prostesc! Nu sunt o fumătoare adevărată. Îmi place să meditez. Mă ajută să mă concentrez. Sunt țigările nepoatei mele. Am doi copii, o fată și un băiat, la casa lor, am nepoți mari, sunt sănătoasă și o femeie fericită, n-am de ce să mă plâng.”

Zboară timpul È™i pluteÈ™te, nebunul, deasupra noastră, trece prin noi, nu ne vede… Vorbim despre muzică clasică, programele TV, BucureÈ™tiul de altădată, ah, ce elegante erau femeile pe vremea ei!, È™i bărbaÈ›ii, daaa! Despre autori, cărÈ›i, cât de greu se găseau pe vremea lui CeauÈ™escu, trebuia să ai pile serioase la librărie, nu ca acum, când le poÈ›i cumpăra È™i de la supermarket, bani să fie!

Câtă vreme am discutat, s-a lăsat seara, cuminte, cu mirosul ei de frunze arse și struguri-căpșunică încă nestrânși, uitați pe vrejurile de viță-de-vie.

Când zâmbește Maria, cu toată dantura ei îngrijită, îți transmite bună-dispoziție. E o încântare! Un pahar cu șampanie frapată. Care e secretul? Pontul? Cum de și-a păstrat lumina, copilăria, seninătatea, prospețimea, într-o lume plină de sărăcie, necazuri, scandaluri, ură, păcate, urâciuni? „Știți cum? Am iubit viața. Am încercat să fiu veselă mereu, să fac bine în jur, să nu mă supăr din orice. Dacă eu sunt fericită, sunt și cei din jurul meu. Nu spun că n-am suferit, că n-am plâns, că aș fi ipocrită și m-aș minți pe mine însămi. Dar am trecut peste toate cu fruntea sus. Mereu vine o zi frumoasă, niciodată nu trebuie să disperi, orice s-ar întâmpla! Dumnezeu are grijă, El aranjează lucrurile, e cel mai strașnic arhitect al destinelor. Ăsta e secretul, dacă vreți să-i spunem așa. Capul sus și înainte! Niciodată înapoi! Și zâmbetul pe față.”

Rămân cu gura căscată. AÈ™ aplauda-o. Dar o fac numai în gând. E un bun exemplu pentru cei care au încercat să se sinucidă vreodată, pentru depresivi, pentru toată lumea…

„Ei, dar trebuie să ne despărțim! Mi-a făcut o reală plăcere să vă cunosc. Poate ne vom mai întâlni. Acum plec. Am atâta treabă de făcut prin casă!, se scuză Maria și se ridică sprintenă ca o fetișcană. Ne luăm rămas bun și o văd cum se îndepărtează lin, cu bărbia sus și pași egali, prietenoși. Pun pariu că zâmbește! Oare ne vom mai vedea vreodată?

Dana Fodor Mateescu