Aprilie, cea mai frumoasă lună din lume!

E al meu, dar, din ce în ce mai mult, e al lui însuși. Seamănă cu mine, dar sunt eu mai evoluată, upgradată, infinit mai bună, mai proaspătă, mai inteligentă și mai strălucitoare. Cum n-am fost niciodată și nici n-am să fiu.
Andrei e o furtună de note muzicale, un vis cu petale de chiparos, o ploaie de primăvară cu tunete, primele tunete din an, e cel mai ameÈ›itor cântec, un medicament pentru durere…
ÃŽnainte să-l trezesc, dimineaÈ›a, îl privesc atentă, sufocată de admiraÈ›ie, fără să mai respir, da! E încă mic… AÈ™a îl văd. Gura e copiată după a mea, dar e mult mai reuÈ™ită. Năsucul e chiar năsuc. Mic, desenat fin de un arhitect talentat. Aduce cu al meu, dar nu e la fel, Slavă cerului! Nările sunt perfecte, iar elementul olfactiv nu are niciun cusur. Pe sub ochi parcă are praf de scorÈ›iÈ™oară, pistrui atât de delicaÈ›i, că ai împresia că vor zbura ca puful de păpădie, dacă sufli spre ei.
Îl sărut ușor.
Ochișorii maaaaari, cu gene lungi, de prinț, dorm și se mișcă sub pleoapele ivorii. Sprâncenele sunt arcuite și simt o revoltă, nestăpânită, în ele. Pielea obrăjorilor e ca o piersică de marmură, iar când plescăie și înghite, în somn, i se arată și gropița. Unica.
L-aÈ™ mânca, de scump ce-mi pare, dar mă abÈ›in. Se trezeÈ™te. ÃŽl ating È™i se fereÈ™te. Vreau să-l pup È™i mă împinge jenat. „Sunt mare, mamă!” – È™i vocea lui e a mea când sunt cea mai bună variantă, o aud în mine.
El crește, eu mă piticesc și mai mult. El pleacă în viață, eu rămân pe loc.
Mă bucur de vorbele lui, ca de fluturii colorați. Fiecare cuvânt pe care mi-l dăruiește, chiar și reproșurile, prostelile sau răutatea, le recunosc ușor, sunt ale mele, sunt ale tatălui lui, ale colegilor de clasă sau ale personajelor fictive de la PS4. Dar sunt spuse de el. Și au alte haine.
De fiecare dată când urcă pe o scenă, cu vioara în mâini, îi simt emoția în vene, în tălpi, e vie, crudă, mă amețește, în piept o simt, îmi zvâcnește-n degete. Inima mea bate în rafale, ca vântul, abia respir și gura mi se usucă. Dar el e el, și cântă partitura pe de rost sau partitura îl cântă pe el. Nu uită nimic, dar știu când e crispat. Știu când nu-i place ceva. Știu tot.
De fiecare dată când are un eșec, mă doare pe mine. De fiecare dată când primește o laudă sau un premiu sunt fericită. Ca orice mamă. Pare că trăncănesc banalități aici, dar altceva nu pot scrie pe moment.
De fiecare dată când ne certăm, mor câte puțin. Ce lecții să-i dau în afară de poveștile mele? Cum să-l pedepsesc? Eu? Să mă prefac dură? Să pozez în mama cea dreaptă? Să-l rănesc cu vorbe? Să-i întorc spatele meu de leoaică păcălită? (E mai bine să-l faci să conștientizeze că a greșit! Pune-l la punct! Impune-te!- îmi spune o jumătate din mine.)
Și dacă nu pot, înseamnă că sunt slabă? Vulnerabilă? Prostovană? Păcălici?
De fiecare dată când își cere iertare, îmi vine și mie să-mi cer. De fiecare dată când are lacrimi în ochi, turbez. Și când își taie unghiile prea din carne (pentru vioară) sufăr efectiv! Așa sunt eu.
Mă mir de toate. Nu-mi vine să cred că el e băiatul meu! Că am putut să construiesc È™i să menÈ›in o asemenea minune. Cine? Eu È™i cu taică-su! Era mic È™i-l È›ineam lipit de pieptul meu. Plângea aproape tot timpul. Făcea scandal. Dormea o oră, apoi se trezea. Apoi iar dormea câte o oră. Zi È™i noapte. Nu avea niciun program, aÈ™a cum au toÈ›i copiii. Nu am putut să-i impun nimic. Nu l-am forÈ›at niciodată să facă ce nu vrea. „Îl strici! AÈ™a cum îl creÈ™ti, aÈ™a o să-l ai! O să regreÈ›i mai târziu!„ – auzeam asta mereu de la unii sau de la alÈ›ii. Poate că n-o să regret…

Îl văd cum își cară singur ghiozdanul care are și 11 kg. câteodată, și vioara, și partiturile. Vreau să-l ajut, dar mă respinge din nou. ”Lasă-mă!”
ÃŽl las… El È™tie mai bine.
Uneori îi urmăresc uimită degetele cum fug pe clapele pianului. Acum sunt nervoase, acum sunt calme. Uneori greșește și se enervează, o ia de la capăt și iar, și iar. Până reușește.
Crește repede. Se ridică. Mușchii i se întind frumos pe oase lungi și puternice. Ghicesc un trup de bărbat adevărat, înalt, care stă să izbucnească pătimaș.
Hăinuțele lui mă strigă: „suntem prea miiiici”. Pantofii la fel, îi strâng în menghină degețelele la nici două luni de purtat.
ÃŽn aprilie sunt cea mai fericită femeie din lume È™i plâng curat, să È™tiÈ›i E luna în care-l nasc mereu…
Dana Fodor Mateescu – 4 aprilie 2019