Candelăreasa

Mîinile negre de fum şi ulei ars de candelă sînt micuţe ca ale unui copil. Degetele fine freacă marmura mormintelor din cimitirul Bellu. Dar ea nu e o candelăreasă obişnuită. Ne-a mărturisit că este absolventă a facultăţii de Filosofie din Bucureşti. Se numeşte Mariana Diaconescu şi are o expresie delicată, fragilă, împrumutată de la păpuşile din porţelan chinezesc.

Povestea ei este incredibilă. Mama ei, îngrijitoare la cimitir, o lua cu ea pentru că nu avea cu cine s-o lase acasă. Avea cinci ani. Se juca printre cruci şi îngeraşi din marmură. Şi cînd mai pica şi cîte o înmormîntare, primea colivă dulce, cozonac, orez şi se bucura ca orice copil.

Bunica ei a fost candelăreasă tot aici, în Bellu. Bătrîna a murit într-un mod straniu. Cînd venea spre cimitir a lovit-o autobuzul 116 şi a murit pe loc. „Ea obişnuia să-şi ghicească în cafea, povestește Mariana. În ziua aceea, înainte să plece de acasă, a băut conţinutul şi a întors ceaşca cu fundul în sus. După cîtva timp, s-a uitat în ea. Am rămas uimite şi eu şi mama pentru că interiorul era complet alb. Atunci bunica a zis: o să mor! Noi ne-am speriat. Se zice că se întîmplă ceva rău atunci cînd zaţul nu se prinde de pereţi. Şi asta a fost. La cîteva ore a dat maşina peste ea! A știut!”

Soacra buncii Marianei a lucrat ÅŸi ea în cimitir, încă de la înfiinÅ£area lui, în 1858. „A asistat la toate înmormîntările personalităţilor, zice candelăreasa. A fost la Eminescu, la Caragiale… Mama mea povestea că, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, noaptea cimitirul era iluminat È™i lumea se putea plimba pe alei. Cînd au fost bombardamentele în BucureÅŸti municipalitatea a întrerupt lumina, de frică să nu fie distruse monumentele.”

Mariana Diaconescu crede cu tărie în vise. A observat că tot ceea ce i se „arată”, peste noapte, se împlineşte în zilele următoare. În şcoala primară, liceu, mai tîrziu la facultate se ghida după vise. Ştia ce note va lua, ştia ce îi va pica la examene. Devenise un oracol viu şi, de multe ori, lumea o ocolea pentru că prevestea şi drame. Mai ales drame!

Într-o noapte, l-a visat pe tatăl ei, care murise recent. Era foarte supărat şi venise s-o ia pe sora ei cea mică, Petra. „Am sărit plîngînd în vis şi am ţipat: e prea mică, are doar 18 ani, cum s-o iei la tine? Las-o în pace!” Cînd s-a trezit din coşmar, Mariana a aflat că în noaptea respectivă Petra era să moară din cauza unei peritonite, dar că răul trecuse şi era în afara oricărui pericol.

„Oamenii îmi ziceau cobea! Uneori nici nu mă lăsau să povestesc ce am visat, pentru că le era teamă. Am niÅŸte capacităţi, de care ÅŸi mie mi-e frică…”

După terminarea facultăţii, Mariana nu și-a găsit un post de profesor de filosofie, dar a lucrat cîţiva ani într-o bibliotecă. La un moment dat, însă, a întrerupt activitatea, pentru că a vrut să se ocupe de educaţia celor două fetiţe pe care le avea. Acestea au devenit profesoare de pian.

Filosoafa – căndelăreasă este o persoană cum rar întîlneÅŸti. PoÅ£i să discuÅ£i orice cu ea, cunoaÅŸte istoria fiecărui cavou, cu date autentice citite din cărÅ£i. Cavoul fraÅ£ilor Poroineanu are o poveste cutremurătoare, pe care am aflat-o de la ea. „Pe la sfârÈ™itul secolului XIX-lea, tânărul Constantin Poroineanu, pleacă la studii în Paris. Acolo, se îndrăgosteÈ™te nebuneÈ™te de o franÈ›uzoaică. Fata rămîne însărcinată, dar bătrînul, tatăl lui Constantin, nu e de acord cu relaÈ›ia. ÃŽl obligă pe fiu-său să revină în È›ară, amenințându-l că îl va dezmoÈ™teni, dacă va continua relaÈ›ia. Trec anii È™i fiul lui Constantin Poroineanu pleacă, la rândul lui, la studii, tot la Paris. Ca È™i tatăl lui, se îndrăgosteÈ™te de o fată, cu care se È™i căsătoreÈ™te repede.  Constantin Poroineanu – tatăl, aducîndu-È™i aminte ce a pățit el cu tatăl lui, acceptă relaÈ›ia dintre ce doi. Dar, să vezi tragedie! Punând cap la cap mai multe informaÈ›ii, el își dă seama că noră-sa era, de fapt,  fiica lui, rodul iubirii trăite de el la Paris, în tinereÈ›e. DisperaÈ›i, cei doi tineri s-au sinucis.”, ne-a povestit candelăreasa. ÃŽn urma lor a rămas monumentul din marmură neagră, ridicat de artistul Rafaello Romanelli.

O altă dramă înmormîntată pe veci în Bellu, despre care candelăresele vorbesc în şoaptă, este cea a „Femeii cu umbrelă”, pe numele ei adevărat Katalina Boschott. Un bucureştean, foarte bogat şi însurat, (se pare că e vorba despre George Assan, un tânăr din familia proprietarului primei mori cu aburi din România) s-a îndrăgostit nebuneşte de Katalina şi a luat-o ca guvernantă pentru copiii lui. Soţia lui, geloasă, a otrăvit-o. Răpus de durere, bogătaşul a dat ordin maestrului Romanelli s-o sculpteze în mărime naturală. Există şi o altă variantă a story-ului. Cică frumoasa amantă a fost operată greşit de un medic. Şi ultimele cuvinte ale ei pe patul de moarte ar fi fost: „Cet animal de medecin m’a tuee!” (Animalul ăsta de doctor m-a ucis!) cuvinte care au şi fost gravate cu litere de aur pe monument. Din păcate ele nu s-au păstrat, pentru că au fost furate.

Dana Fodor și Răzvan Mateescu, text apărut în presă în 2003-2004

Foto: Răzvan  Mateescu