Mulțumesc!

De câte ori, pe zi, spunem „Mulțumesc”? V-ați întrebat?

Fiecare dintre noi È™tim să spunem „mulÈ›umesc” când primim restul la farmacie sau la benzinărie, pentru că aÈ™a am pomenit acasă, la ai noÈ™tri. Și totuÈ™i…
De fiecare dată când mă duc la Carrefour Băneasa, că de acolo îmi cumpăr unele È™i altele, mă opresc la legume-fructe È™i privesc lumea din jur. Forfotă. Unul caută banane, altul portocale, uneia i se rupe punga È™i înjură, alta își ceartă fetiÈ›a pentru că a muÈ™cat dintr-un măr nespălat…
Mă uit și la cele două fete care cântăresc fructele. Sunt tinere, slăbuțe, frumușele. Opt ore fac același lucru, au mâinile vinete de frig iarna și degetele înțepenite. Au și ele inimă-n piept, suflet, vise, își fac planuri, unele au divorțat, deh, viața!, altele vor să se mărite, au copii mici și gânduri multe. Ce univers fascinant e în fiecare om de lângă tine. Trebuie numai să-l înțelegi.
E coadă mereu la cântare. Unu, doi trei, … zece persoane la unul, opt la celălalt. Din zece oameni doar o sigură femeie îi mulÈ›umeÈ™te fetei care i-a cântărit ananasul! O englezoaică. I-a mulÈ›umit în româneÈ™te.
„O zi bună”, i-a răspuns politicoasă angajata hipermarketului.

Apoi vin alÈ›ii, È™i alÈ›ii. AceleaÈ™i figuri încrâncenate, cimentate, crispate, furioase. Niciun zâmbet. Și niciun mulÈ›umesc. ÃŽi urmăresc disperată, vreau să aud un „MulÈ›umesc”, o jumătate de cuvânt, măcar „MulÈ›u”, sau „mesc”, o literă, atât…
Mă încăpățânez ca berbecu`. („Mă mai È›ii mult aici? Chiar eÈ™ti dusă cu pluta? Ce vrei tu să demonstrezi?”- mă ceartă Răzvan care È™tie multe…)
„O coadă și gata. Te roog!!!”

Îi vine rândul unui bărbat de vreo 60 de ani, mare, gras, cu gușă și varice urâte pe picioare, pun pariu că suferă de diabet. Are patru pungi cu mere, lamâi, ceapă și morcovi. Le trântește pe cântar. Fata butonează, i le dă înapoi. Barosanul le aruncă în cărucior fără un cuvințel. De parcă ființa din fața lui ar fi un robot sau un zid cu ochi și degete.
O damă violetă: bluză, fustă, pantofi, farduri violete,- trecută bine de 50, cu un Smart violet lipit de urechea violetă. Culmea ar fi s-o cheme chiar Violeta, dar s-ar putea să mă înșel. Vorbește. Are o pungă cu roșii-roșii. Cântar, butoane. Tronc, în coș. Fără mulțumesc.
Mai vine cineva. Domn la costum, impecabil, pantofi cravată, ceas de firmă. Roșii, dovlecei, un pepene galben. Buzele lipite. Următorul: o bătrână modestă încălțată-n șlapi. Vrea trei cepe. Gură cusută.
O tânără blondă cu o fetiță în brațe. Plus banane și lămâi. Victorie! A zis „Merci frumos”.

Când e mai liberă zona, hop È™i eu cu niÈ™te castraveÈ›i. Cântar, butoane, etichetă. Dar nu plec. O întreb pe fată câți dintre clienÈ›i i-au mulÈ›umit azi. Se sperie. Nu înÈ›elege. „Cum? Am greÈ™it cu ceva?” ÃŽi explic. Târziu, pricepe ce vreau. „Aaaa, nici nu mai pun la suflet. La început mi-a fost mai greu, dar m-am obiÈ™nuit. PuÈ›in spun mulÈ›umesc. Foarte puÈ›ini. MulÈ›i ne reclamă È™i avem probleme…”
Îi mulțumesc, chiar îmi face plăcere să-i mulțumesc, ea îmi ureză numai bine.
În spate, la celalalt cântar care e liber, un puști de vreo 10 ani, grasomeg nesuferit, cu ochii ca două liniuțe de răutate, îngropați în slană.

Strigă cu tupeu: „Alo, doamna, da` dă ce nu e nimeni acia? Că io aÈ™tept dă o oră È™i nu-mi cântăreÈ™te nimenia usturoiu`…”
Vine repede angajata Carrefour.

Piticania grasă o boscorodește întruna. Ea nu răspunde, dar îmi trimite cadou cel mai frumos zâmbet pe care l-am primit în ziua aia.
Dana Fodor Mateescu – 2013