To`arășu` Gigi

To`​arășu` Gigi de la… (secu) locuia pe aceeaÈ™i stradă cu noi. Stătea cu chirie. Avea două fete gemene, Ana È™i Maria, frumuÈ™ele È™i cuminÈ›i ca niÈ™te păpuÈ™i.

Vecinii îl urau cu boltă pe tovarășu` Gigi È™i-l tocau mărunt-mărunt de fiecare dată.  AÈ™a i se zicea: „to`arășu Gigi de la…” Și… tăcere.

-De la… unde?, îl întrebam curioasă pe tataia.

Tataia râdea:

-Hhihihi, de la dracu`, Dănuță.

Am aflat mai târziu că tovarășu` Gigi era „de la securitate”. O bestie de om, urât, buzat, negricios, cu mustață și unghia de la degetul mic, luuungă și ascuțită.

Toată lumea se ferea de el, inclusiv familia lui. Nevastă-sa, o femeie scundă, slabă, cu ochi speriaÈ›i de căprioară care È™tie că va fi ucisă în secunda următoare, era de treabă, pâinea lui Dumnezeu. Fusese frumoasă tare, dar supărările ordinarului de Gigi au mâncat din ea aÈ™a, cum distruge rugina fierul. Tanti Ioana avea ochii în lacrimi tot timpul. Dar tot timpul! Eu, care eram cu gura până la urechi, de dimineaÈ›a până seara, nu o puteam privi. Mă făcea să plâng…

În fiecare zi, o mașină neagră, o Dacia, venea și-l aducea pe „tovarășu` Gigi” acasă. El, la costum maro, cu sacoul cam strâmt și cam scurt, cu mânecile rânjite în sus, lăsând la vedere încheieturi groase și niște pumni grei, de gherțoi bine hrănit, pășea încântat și plin de el. Mamă, ce i-aș fi făcut! Plănuiam răzbunări monumentale, ca-n desenele animate cu Tom și Jerry, visam capcane cu pipi puse deasupra ușii de la poartă și la invizoace înmuiate în zeamă de ardei iute, trase din curtea doamnei Goldman. Să mă țină minte!

Creatura asta își maltrata înfiorător familia. După ce venea de la „servici”, auzeam cum urlă la tanti Ioana: „Nenorocita, dracului, așa să servește masa? Unde mi-e furculița? Supa asta e prea fierbinte! Răcește-o, `tuți Dumnezeii mă-tii de jeg!” Și bum! Trosc! Vase sparte, pumni. Tanti Ioana nu scotea un sunet, săraca, dar fetele, care erau cu vreo doi ani mai mici decât mine, plângeau rău.

Când era monstrul acasă, fetele nu aveau voie să iasă pe stradă È™i să se joace. Când era plecat (cică în delegaÈ›ii!), copilelor le era permisă evadarea. Dar È™i aÈ™a,  Ana È™i Maria nu aveau voie să-È™i murdărească rochiÈ›ele, fundele (aveau funde în păr!), nu aveau voie să alerge (transpiră ca mitocancele – zicea to`arășu` Gigi), nu aveau voie să strige sau să râdă zgomotos. (ca subsemnata).

Priveau speriate în toate părÈ›ile, „să nu vină tata, că…” È™i nu È™tiau să se joace absolut nimic. Nici „de-a v-aÈ›i ascunselea”, nici „RaÈ›ele È™i vânătorii”, nici „LeapÈ™a” pe ouate, cocoÈ›ate, pe culori sau pe iubiÈ›i (invenÈ›ia mea!), nici „Zăresc un prinÈ› călare”, ÃŽnvârte sticla” sau „Castel”. Absolut ni-mic!

„Aaaa, păi atunci vă învăț eu!”, le-am zis, încrezută ca un păun. Și m-am pus pe treabă.

Le-am învățat toate prostiile posibile (și imposibile), toate jocurile, le-am învățat să fluiere ca băieții, să scuipe direct la țintă și să sară coarda. E greu de crezut, dar chiar nu știau. Le-am învățat apoi să fredoneze „Avaramu”, „Frumoasă-i vecina noastră” și „Bălălău, care deja erau piese de rezistență în repertoriul meu bogat.

Le-am arătat cum se face podul de sus, roata, stând pe mâini, dar n-am reușit să le și fac să încerce. Frica era prea mare. „Ne murdărim hainele, Dana!”, oftau fetițele. „Vom fi aspru pedepsite.”

„Al dracu` dă tâmpit,!” îl înjuram pe tatăl lor, în gândul meu de copil liber.

Îl mai auzeam pe tataia Săndulescu sau pe nea Orășeanu, cizmarul, cum îl discută la o țigară:

– Iar a fost tărăboi aseară la to`arășu`Gigi, spunea tataia.

-A bătut-o rău!, zicea și nea Orășeanu.

-Avea ochiu` vânăt, săraca!

-Și buzele numa `sânge. Și ce gură are femeia asta, dom`le. Ca o cireașă. Mata ai văzut ce trăsături are? Ce frumusețe!

-Daaa! Păcat! Mare păcat de ea È™i de fetiÈ›ele alea…

-Așa e, mare păcat, mai zicea nea Orășeanu în timp ce ciocănea de zor într-o sanda verde, cu toc pătrat.

Odată, când era cretinul de securist plecat, Ana și Maria au ieșit pe stradă. Mama lor le dăduse voie și fetițele se jucau (frumos). Adică Ana arunca ușor mingea către Maria și invers. Simplu și cu grijă, să nu cadă pe jos, să nu facă zgomot, să nu deranjeze, să nu se murdărească. Am fugit în câteva clipe la ele, încălțată cu „rotilele” mele. Dimineața de august era nebună ca și mine, când albastră, când aurie. Mirosea a cafea și-a gura-leului, iar pe mine mă durea fix la bască de toată lumea.

Când m-au văzut, fetițele s-au bucurat și mi-au zâmbit civilizat. Erau puțin nedumerite de felul ciudat cum arătam, cum mă îmbrăcasem (pantaloni scurți, dar cu rochiță pe deasupra), „bașcheți” chinezești până la gleznă, ciorapi trei-sferturi trași până la genunchii imposibil de privit. Erau numai semne și coji, unele deja sângerânde pentru că mă loveam mereu în același loc. La cordon îmi pusesem voalul de mireasă al mamei, care atârna frumoooos, ca o coadă, când făceam piruete și, mai ales, când cădeam.

-Vreți să vă dați cu rolele mele?

-Nuu, nu avem voie!

-Păi cine vă vede?

-Dacă vine tata?

-Stau eu de șase!

Și le-am convins. Prea era mișto, nu?!

Ana a încălÈ›at rotila stângă, Maria pe dreapta. Pentru că nu aveau pantofi sport, ci niÈ™te sandale de domniÈ™oară, alunecau È™i nu aveau deloc stabilitate, aÈ™a cum aveam eu, cu baÈ™cheÈ›ii mei de băiat. TotuÈ™i, s-au dat È™i le-am auzit prima dat în viaÈ›a mea cum râd, cum È›ipă de teamă, de bucurie, le-am văzut ochii strălucind. Eram fericită de fericirea lor! Eu, Daniela Cristina Fodor, am făcut două fetiÈ›e să râdă. Să se joace. E drept, niÈ™te jocuri mai…tâmpite, dar jocuri, na. Eram mândră È™i emoÈ›ionată.

Însă Ana a căzut. Și-a zdrelit coatele, genunchii, tiiii, praf și i-a făcut, iar rochița albă, cu buline și volane, a fost murdărită. Vă rog să mă credeți, că nu a scos un sunet! A oftat adânc, apoi a spus: „Maria, îmi pare rău! Vei fi și tu pedepsită din cauza mea!!” Și boabe mari de lacrimi s-au rostogolit năvală pe obrajorii delicați.

Au plecat imediat în casă, și, la scurt timp, a venit și to`arășu` Gigi. Doamne, dacă le prindea cu rolele în picioare? Dar tot a aflat. Pentru că, oricât de mult ar fi ascuns tanti Ioana rochița (deja era în lighean, la spălat), ipochimenul, cu pumnii cât ceaunul, a văzut rănile Anei și a pornit scandalul. Le-a bătut pe toate trei. Era șef! Era bărbat. Era Alfa!

Atunci am jurat să le răzbun!

„Răzbunarea îi arma prostanului,” mă întărâta bunică-mea. Mno, ai de grijă, că to`arășu` Jiji îi poate face rău lu` tată-tu, și-apoi îi videa tu, maimuță obraznică!” Așa îi ziea ea: Jiji.

Nu mai puteam eu de tovarășu` Jiji! Tata era puternic și viteaz. A băut într-o zi 24 de beri. L-am văzut eu!

Împreună cu Samuel Goldman am pus la cale o trăsnaie nemaipomenită: o „bombă” cu căcat, care trebuia să-l determine pe securist să devină un alt om, să-și iubească familia, să nu mai urle ca un dement la fetițele lui și la biata soție.

Bomba cu caca era creația lui Sami, realizare istorică, de care era mult mai mândru decât de premiul I, la vioară, pe care abia îl luase, și pentru care îl lăuda toată lumea.

„Ce premiu? Un moft!”, se înfoia Sami. „Trebuie să trecem la acțiune! De premiul meu nu  se bucură decât familia mea, dar dacă îl pedepsim pe to`arășu` Gigi, îți dai seama, Dano, ce fericite vor fi fetele lui? O să scrie despre noi și la ziar, ai să vezi!”

Sami a umplut cu caca un borcan de iaurt. Asta era „bomba”.

„Eu mă urc în copacul de la stradă și aștept. Tu, te duci la colț și, dacă vezi mașina, fluieri de trei ori. Când coboară ăla, îl arunc spre el și buuum! Misiune îndeplinită.”

Așa am făcut. Numai că Sami nu l-a nimerit pe tovarășul Gigi, ci zidul casei. Borcanul s-a spart, iar conținutul împuțit și cremos a sărit pe mutra și pieptul securistului, care tocmai apăsa clanța porții. Am mai auzit doar asta: „Închinarea cui te-a făcut!, Paștele și Dumnezeii mă-tii, care dai, mă?!”

Am fugit cât am putut de tare și m-am ascuns într-un butoi gol. Punea tataia varza murată în el.

În seara aia am fost extraordinar de cuminți și eu și Samuel. Ne așteptam la represalii. Dar, culmea! NU au fost.

Tovarășu` Gigi nu a spus nimănui de jenanta È™i „putifera” întâmplare, iar noi n-am mai auzit niciodată înjurături în curtea aia. Dar nu pentru că… l-am murdărit noi cu caca, aÈ™a cum credeam, ci pentru că s-au mutat rapid, nu se È™tie de ce, în alt oraÈ™.

Mi-a părut rău după Ana și Maria. Mă obișnuisem cu ele. Când trecem prin fața casei lor, unde locuia altcineva, simțeam un nod în gât. Îmi era dor de ele.

Apoi, în 1980, am primit o scrisoare. Am păstrat-o multă vreme, însă când ne-am mutat la bloc, am pierdut-o. Fetele mi-au scris ceva banal, gen: „află despre noi că suntem bine, sănătoase, dar nu putem să-È›i spunem unde stăm, bla, bla, bla…”, dar, la sfârÈ™itul epistolei am descoperit o inimă roÈ™ie È™i un cap de fetiță care râde. Undeva, într-un colÈ›, scria: „Avaramu…aaaaaa, avaaramuu”. Eram fericită!

Dana Fodor Mateescu – 13 iunie 2019

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!