Povești cu litere din plumb

Poate că nimeni nu-È™i mai aminteÈ™te când a apărut ultimul ziar, într-o variantă tipărită, în tipografiile clasice. Poate că mulÈ›i au uitat data când monstrul, zăgăzuit în pântecele tipografiei Universul, a răsuflat pentru ultima dată, adânc, aruncând pe banda transportoare ultimele ziare făcute pe plumb…

Dar eu îmi aduc aminte. Pentru că acolo, în tipografia Universul, mi-am petrecut o bună parte din tinereÈ›e, acolo am respirat fluturi de plumb È™i mi-am clădit vise…din plumb.

După Revoluția din Decembrie 89, materialele imprimate, prin truda tipografilor bucureșteni, au influențat destine, au pus capac unei epoci întunecate, au jalonat drumul României spre democrație. În aburul de plumb, al mașinilor termice, s-au născut primele gânduri despre cum ar fi trebuit să arate o țară nouă, dar subjugată mai bine de 45 de ani de negura comunismului.

Fiecare avea ceva de spus, avea o soluÈ›ie, un proiect, iar entuziasmul era maxim. „Lambada” înlocuise cântecele despre partid È™i odele dedicate cuplului CeauÈ™escu, iar fotografiile cu femei în țâțele goale, erau puse în locul celor cu „savanta de renume mondial”. BineînÈ›eles, în altfel de…publicaÈ›ii.

Meseria de tipograf, considerata eroică, revoluţionară, legată de manifestele comuniste şi de cele împotriva acelui regim, a fost înainte de 89 un subiect aproape tabu. Dacă n-aveai vreo rudă în tipografie, nu prea te puteai apropia de clădirile solemne ale Casei Scânteii sau Informaţiei Bucureştiului (Casa Presei Libere respectiv Palatul Universul) vegheate atent de soldaţi ai trupelor de securitate. Erau „întreprinderi de categoria zero”.
Evenimentele din Decembrie 1989 au deschis porţile acestor instituţii şi o serie de tineri, printre care şi subsemnatul, au reuşit să se califice în meserii care astăzi au devenit istorie: paginator, zeţar, linotipist, ludlowist, zincograf, calandrist, maşinist rotativă, etc.
Într-o secţie în care oamenii paginau patru publicaţii, în primele luni ale lui 90, ajunseseră să se facă peste 40 de ziare sau săptămânale.

Tipografii munceau pe brânci în spaÅ£ii subdimensionate ÅŸi sufocante, pentru a sătura „setea de informaÅ£ie” a publicului, dar în special setea de gologani a patronilor de gazete efemere, care nu trăiau mai mult de câteva numere. ÃŽn nebunia generală, în care ÅŸpalturile cu zaÅ£ de plumb zburau, efectiv, pe deasupra capetelor secretarilor de redacÅ£ie, tehnoredactorilor ÅŸi paginatorilor, se scria istoria noii prese româneÈ™ti…AÈ™a cum a fost ea.

Timp de un deceniu, în aburul greu de plumb topit, amestecat cu fum de ţigară, presa mioritică s-a zvârcolit ca o fiară îngenuncheată. Și a dat tot ce-a putut.

Printre prezenţele nelipsite din „Brezoianu” erau Ovidiu Ioaniţoaia, nenea Ovidel cum îl alintau muncitorii, Ioan Chirilă, marele jurnalist sportiv dispărut, Octavian Andronic, Nica Leon, cu al său ziar „Viitorul Liber Democrat”, Luminiţa Vartolomei, cu „Actualitatea Muzicală”, Ioan Tecşa, regretatul meu prieten de la Poliţia Capitalei, Octav Buruiană, un veritabil gentelman, fondatorul primului ziar particular numit „Observatorul”, bărbat care a dispărut prematur, după ce avusese un groaznic accident de circulaţie, Dan Mucenic, şeful de la „Universul românesc”, Valeriu Mangu, care scosese „Garda de Fier”, după care a dat o noapte întreagă explicaţii despre asta pe la procuratură…
Tot la tipografia Universul se făcea ziarul „Dreptatea socială” care avea un „motto” ce mi-a rămas È™i până azi în minte: „A venit vremea ceasului să fie ceas, să meargă ceas, să nu mai fie niciun ceas în urma ceasului rămas…”

Ani de zile, prins în vâltoarea meseriei de reporter, cu satisfacÅ£iile ÅŸi nemulÅ£umirile ei, m-am întrebat ce s-a întâmplat cu acele utilaje cu nume ciudate: andruk, monotip, linotip. Unde or mai fi presa manuală, valul, casele de litere, capetele de ziar pe picior de plumb. La începutul anilor 90 am văzut în rastelurile din secÅ£ia de paginaÅ£ie, pline de praf, capetele ziarelor „Universul” sau „Atitudinea” făcute din litere uriaÅŸe, coloncifre ÅŸi colontitluri de pe vremuri, păstrate sau ignorate zeci de ani, literele de casă corp 60 sau 72, care pe vremuri alcătuiseră titluri despre intrarea României în război sau întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Nimeni nu s-a gândit să le pună în vreun muzeu sau la păstrare… Probabil că pentru cei de acolo conta numai prezentul, istoria vie, palpabilă. M-am apropiat, curios, È™i le-am atins, le-am privit. Am È›inut în palme istoria acestei țări. AÈ™a am simÈ›it.

„Fabrica” era cu totul altceva. Când intram acolo, auzeam în urechi. reproÅŸurile părinÅ£ilor, atunci când luam note proaste la ÅŸcoală. „O să ajungi să dai cu mătura, dacă  nu te pui cu burta pe carte! Uite, fraÈ›ii tăi sunt profesori universitari. Nenea Lambi s-ar răsuci în mormânt dacă ar È™ti că nepotul lui e muncitori necalificat unde el era redactor-È™ef…” Nenea Lambi era văr primar cu bunica mea maternă. Se numea Haralambie Ionescu È™i lucrase ani de zile alături de Stelian Popescu la ziarul Universul, în palatul cu acelaÈ™i nume.

Era rău acolo, în fabrică: geamuri sparte, soioase, bude insalubre, duhori de neimaginat, uÅŸi încleiate, un lift împuÅ£it ca un ciorap purtat o săptămână. Ascensorul spre iad era o cuÅŸcă metalică ce cobora la subsol, descurajant, fără speranţă, printre nori de plumb. Aerul, irespirabil. ÃŽnsă nea Mircea, liftierul, era o bomboană de om, vorbea în versuri tot timpul È™i ne colora vieÈ›ile. Din când în când, însă, îşi vâra mâna, de control, pe sub fustele fetelor de la tipar-înalt, secÅ£ia de la demisol. Ele È›ipau, el răspundea în rime… Doamne, ce mai râdeam!

Jos, rotativele de ziare păreau animale preistorice închise în adâncuri, blestemate să nu vadă lumina soarelui. Ele aruncau înspre fanta căscată sus, în secÅ£ia de expediÅ£ie din str. Brezoianu, prinosul de muncă ÅŸi sudoare al ziariÅŸtilor ÅŸi tipografilor. Femeile de la expediÈ›ie, puternice ca niÈ™te bărbaÈ›i, legau macaralele ÅŸi vorbeau porcos. Erau de treabă, însă…

Ultima vamă de plumb era trecută, iar milioanele de cuvinte cu aripi de hârtie plecau încolonate spre cititorii avizi de informație.

Pământul din pivniţa Palatului Universul se cutremura, era un zgomot asurzitor. Aşa se năştea ziarul. Iar moaşele erau omuleţii murdari de cerneală, păstoriţi de celebrul maşinist Picu, tartorul lor. Era unicul şef de echipă sub comanda căruia culorile se potriveau din prima, iar hârtia de rotativă nu se rupea până rola nu se epuiza. Un meseriaș!
Ce de povești am auzit de la el și de la cei mai bătrâni! Stăteam, ascultam și nu-mi venea să cred prin ce trecuseră.
Cică în anii 60, un titlu întins pe două pagini al ziarului Scânteia Tineretului alertase, pe bună dreptate, organele de securitate. În loc de „Republica Socialistă România„, apăruse Repulica Socialistă România. Mașiniștii de la rotativă, aflați în lucru într-o oră târzie de noapte, nu au sesizat eroarea. Din păcate pentru ei, exemplarele pilot greșite au ajuns, înainte de a fi difuzate în masă, la serviciul abilitat al partidului. Întregul tiraj al ziarului a fost oprit de la difuzare, iar paguba a fost suportată de corectorul-șef, împreună cu SGR-ul (secretarul general de redacție- nr.). De menționat că în acele timpuri, un ziar avea între 700 și 1.000.000 de bucăți tiraj. Alte lucruri, mai ieftine din punct de vedere tehnic, se sancționau cu popriri de 10 până la 30% din salariu și retrogradare din funcție a redactorilor-șefi. O literă aldină (bold) într-un text din cuvântarea „tovarășului” i-a atras unui redactor-șef de la Scânteia Tineretului 10% penalizarea din salariu, pe timp de șase luni și retrogradarea din funcție.
Totul trebuia să fie curat, atât din punct de vedere al literei tipărite, cât și fizic, din punct de vedere al obiectului material.

ÃŽn 1962 s-a petrecut o altă greÈ™eală de…literă.  Pe agenÈ›ia Agerpress venise o È™tire importantă pentru omenire: doi cosmonauÅ£i sovietici, aflaÈ›i în  două rachete separate au putut comunica în cosmos. Textul avea titlul „Voci în cosmos”, dar, din greÈ™eală, a apărut… „Vaci în cosmos”. A fost un scandal monstru. OfiÈ›erii KGB l-au informat imediat pe ambasadorul URSS de la BucureÈ™ti, în timp ce ziarul ieÅŸea din tipar. Acesta, furios, l-a trezit la ora 5 dimineaÈ›a pe Gheorghe Gheorghiu- Dej ÅŸi i-a făcut tărăboi. Toate ziarele cu pricina au fost strânse de la chioÅŸcuri  ÅŸi trimise la topit. Evident, a urmat o anchetă, iar cenzorul de serviciu a fost dat afară.

Altădată, într-un cotidian local a apărut titlul: „ViÅ£a de lucru a tovarăşului Nicolae CeauÅŸescu în judeÅ£ul nostru” în loc de „vizita”. ToÈ›i cei care au reuÈ™ti să citească, au râs de s-au tăvălit pe jos, iar organele locale de partid au încercat să ascundă totul, astfel încât să nu ajungă informaÈ›ia la CeauÈ™escu. Au dat sancÈ›iuni în secret, adjunctul considerat vinovat de eroare a fost trimis la o revistă ÅŸi totul s-a terminat cu bine.

Și pentru că numai cine nu muncește nu greșește, o altă eroare a apărut într-un ziar: „Activitatea.. obosită a tovarăşului Nicolae Ceauşescu”.  În loc de „neobosită”. Iar scandal.  Redactorul de serviciu a fost dat afară. Cine știe prin ce-o fi trecut, sărmanul!

Îmi amintesc că tipografii care au lucrat la Casa Scânteii și „înainte, povesteau că primele ziare erau duse la secția de partid de la Sala Palatului, „pentru verificare”. Un locotenent-colonel de securitate aflat la poarta Direcției a V-a lua jurnalul și-l amușina precum un câine. Asta era sarcina lui.  Înainte de a ajunge la Cabinetul 1 sau 2, ziarele erau mai întâi mirosite de angajații securității, pentru că Ceaușescu se temea că ar putea fi otrăvit în acest fel. În perioada respectivă se știa de o tentativă a unor rebeli anticomuniști, care au încercat să-l „lepede de barbă” pe Fidel Castro, amicul lui Nicolae Ceaușescu.

După 89, cenzorii sistemului comunist, ai ziarelor din acea epocă, s-au repliat rapid. În tipografiile în care zeci de ani s-au cules dogmele materialismului dialectic, aceleași persoane, golite de sensul existenței antedecembriste, s-au cățărat, din nou, în vecinătatea mașinilor de corectură și ai truditorilor în tranșeele literei de plumb. Uitaseră că, până mai ieri, făceau apologia marxism-leninismului. Ziare precum Democrația, Phoenix și Prostituția erau conduse de corifeii Epocii de Aur. Secretarii de redacție nu mai duceau la zincografie poze cu tovarășul sau cu tovarășa, ci muieri în pielea goală, crăcite și  extrem de uimite.

Tipografii tratau problema cu profesionalism È™i interes, iar paginatorii se adunau ciopor ca să vadă „minunea”. Cel mai erotic ziar post-decembrist a fost Oblio urmat de LIR (Magaziul Românilor Liberi, fondat de Ion RaÈ›iu). Cititorul român a avut la discreÈ›ie o avalanșă de țâțe È™i de cururi. Muncitorii României hrăniÈ›i prost, obosiÈ›i după lucrul în ture, în uzine neperformante, aveau să guste din plin sminteala instaurată de noii făcători de presă. ÃŽÈ›i era jenă să deschizi un ziar pe stradă sau în metrou. Unii te catalogau drept obscen dacă citeai în public Expresul. Dar asta era noua tendință. Vremurile se schimbau È™i noi, românii, odată cu ele. Eram liberi. Liberi să…ce?

Răzvan Mateescu