Moartea pândea la fereastră

Dana Fodor Mateescu

De o săptămână, în fiecare clipă, Moartea se ridică pe vârfuri pââână la etajul doi È™i o priveÈ™te pe mama pe fereastră… Nu intră încă la ea. Doar stă È™i se uită. Ar intra, dar nu poate. Deocamdată. Vine, bate din pleoape, È™i pleacă. Mama se chirceÈ™te de durere È™i, acolo unde se zbate sufletul ca o puică, o arde cancerul. Cu fierul roÈ™u o arde.
Apare tata, cam ameÈ›it, – È™tie el de ce, È™tiu È™i eu, dar tac-, cu o fiolă de algocalmin în mână È™i niÈ™te paracetamol. Și mai avem niÈ™te fier-fiole, niÈ™te Ultracod È™i Tramadol. Atât. Toate necompensate. Păi, da, că doar e cancer în ultimă fază… Terminală.
Moartea se uită iar la noi, prin perdea… Eu stau cu mutra mea de păpușă belalie, neÈ™tiind unde s-o mai înÈ›ep pe mama…e toata numai găuri, catetere, hematoame. Tata plânge invers, ca lăutarii prea beÈ›i, prea laÈ™i È™i prea triÈ™ti. Andrei, fiul meu, desenează în sufragerie inimioare È™i pisici „pentru mămăiÈ›a”. Poate o ajută. Andrei are cinci ani.

Și iar muÈ™că boala cu dinÈ›ii ei de fier! Mama È›ipă. Durerea atârnă ca un bolovan în pieptul ei. Oare cât mai rezistă aÈ™a? De duminică n-a mâncat nimic. Ieri am vorbit cu dr. Oncolog ( ONCOLOG!) Anca Gheorghiu de la Policlinica 34 din Drumul Taberei, la care era înscrisă, de când am aflat groaznicul diagnostic: neoplasm, cancer pulmonar cu metastaze la creier. Era grăbită. Și iritată. Și foarte nervoasă. Pleacă în concediu. Răzvan, soÈ›ul meu, i-a spus la telefon că mama are dureri mari, spasme, că vomita orice Ultracod sau Tramadol prescris de ea È™i că ar cam trebui să intre pe morfină… „Ce? ÃŽi dau morfina când consider eu de cuviință, nu când vreÈ›i dumneavoastră! Clar? Doamna Fodor se simÈ›ea bine, am întrebat-o când a venit la policlinică…” 

Da. Joia trecută, tata a dus-o pe mama cu TAXI-ul la policlinică. Gheorghiu  dorea să-și vadă pacienta, iar pacienta dorea să o vadă pe doamna doctor în care avea încredere. Pe hol i s-a făcut rău. A căzut.

„Am văzut numai alb peste tot”, mi-a spus mama după. O asistentă a venit și i-a pus niște perfuzii. A coborât și dr. oncolog Gheorghiu, care a întrebat-o, ce-i drept, după ce au început medicamentele din perfuzor să-și facă efectul: „Ei? Cum vă simțiți?”

Iar mama mea, care nu face pe victima și știe ce e bunul simț, i-a răspuns:

„Da. Mă simt mai bine, mulțumesc!” (Știu, seamănă cu un banc prost, dar e adevărat!)

Păi, dacă te simÈ›i bine, madam Fodor, la ce-È›i trebuie Morfină? Ia colea, un algocalmin, e bun la măsele, la dureri de cap, face tenul frumos! Și pac, încă-o reÈ›etă miÈ™toacă. Și pac! ÃŽncă o noapte de chin…

De atunci, de când a fost la policlinică (joi- 2012) mama pleacă în fiecare secundă câte un pic… Și se vaită. De atâta geamăt È™i icnet, nu mai are voce. Glasul ei frumos s-a speriat È™i-a fugit departe, departe, prin câmpiile pe unde alerga când era mică È™i-È™i punea flori de napi în păr.

Mă uit la mama cum tresare în spasme, cum se chircește, cum horcăie. Vreau s-o ajut! Cu ce? Tibia și peroneul râcâie cearceaful suferinței. Pielea îi atârnă.
Doamna doctor zicea că se simte bine… Să-È›i fie vacanÈ›a ca È™i sufletul, „doamnă doctor”!

Moartea, ca râia! Nu se lasă. Cioc-cioc, la fereastră.
Vrea să-mi spună ceva, mama, dar NU MAI POATE VORBI. Nici plânge. E atât de deshidratată că nici lacrimi nu mai are. Și ele s-au speriat.

Mă aplec asupra rădăcinii din care am crescut È™i o mângâi pe frunte. E uscată ca Bărăganul în iulie secetos. O ud. Mă priveÈ™te cu niÈ™te ochi pe care n-am să mi-i pot scoate din minte vreodată... ÃŽngrijoraÈ›i, disperaÈ›i, revoltaÈ›i că mă lasă singură, că n-o să-È™i mai vadă băiatul, care e prin Anglia, că n-a apucat să meargă cu Andrei cu trenul, aÈ™a cum i-a promis… că e mult prea repede È™i prea devreme. Prea devreme! Prea devreme! Și nu din vina ei!

„Mă duc să caut morfină, mamă! N-o să te mai doară, ai să vezi!”

Și plec. Afară arde totul, dar nu prea mai simt. Nu mă plâng. Ce n-ar da mama să meargă și ea prin București, acum, pe patruj de grade la umbră!

Din Militari tre să ajung pe Calea Călărașilor. Acolo mă întâlnesc cu un om care o va ajuta pe mama. Nu mă cunoaște, nici nu știe cine sunt.

O aÈ™tept. Apare. E luminoasă. Fusese la alt bolnav de cancer. ÃŽn cinci minute îmi scrie reÈ›eta pe care N-A VRUT să mi-o prescrie…oncologul mamei mele, pe jumătate moartă… Mă priveÈ™te normal. Nu de sus, nu-mi vorbeÈ™te urât, nu È›ipă. ÃŽmi vine s-o iau în braÈ›e È™i s-o strâng tare, tare de tot, ca pe-o prietenă. Să-i mulÈ›umesc. ReÈ›eta nu e compensată, dar e în mâinile mele. Fug.

Am bășici pe toată talpa. Se sparg È™i-mi clefăie-n pantofi. Ce tâmpite bășici! Ustură. Dar pe mama o doare È™i mai rău! La farmacie nu e morfină. „Păi trebuie comandată, că…totuÈ™i e morfină nu Rinofug. Mâine veniÈ›i s-o luaÈ›i!”

Ah! Mâine, mâine… De ce mâine? Și mama? Până atunci? Fug înapoi în Militari. Plâng È™i transpir. Transpir È™i plâng. Ajung. Mama urlă. Tata a închis toate ferestrele. Na! Mai intră, Moarteo, dacă mai ai pe unde!
A` cu coasa ne priveÈ™te tăcută. ÃŽi e cald È™i sete, o văd cum plescăie È™i parcă mi se face milă… Să-i dau drumul?

Dana Fodor Mateescu- 5 iulie 2012 

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!