Pila

Autor Răzvan Mateescu

Deși veche de când lumea, în România și aiurea, „Instituția Pilei” este prea puțin respectată, față de imensa pondere pe care o are ea la mersul societății. N-are personalitate juridică, n-are un sediu și nici mașini inscripționate, nu plătește taxe, impozite și asigurări de sănătate, dar este mai puternică decât însăși organizarea socială a Statului. „Pila” este vitală de cele mai multe ori. Fără ea ești mort…

Am auzit prima dată de pile, când un vecin de stradă a fost băgat de tac-su la TCM, acum vreo patru decenii. Babacul lui era ceva ștab prin Comerțul Exterior sau Interior de la acea vreme și l-a „făcut admis” pe băiat la facultate, de nici nu știa saracu` precis pe ce ușă a Politehnicii să intre, asta după ce stătuse 9 luni acasă cu mândrele, în timp ce colegii lui făceau armata la TR-iști.

Ca să-l convingă pe medicul militar că fiul nu suportă haina kaki, (îi dădea mâncărimi la axilă!) tatăl i-a făcut, înainte de recrutare, o cafea, în care a pus 9 lingurițe de Mocca. Era beton! Și tânărul abia se mai ținea pe picioare, îi era foarte rău și avea tensiunea arterială mare. S-au speriat medicii! Mai tare, însă, a fost pila pusă de tăticu’ și totul s-a rezolvat: „Inapt Serviciu Militar”.

Aveam È™i noi pile pe vremea aceea, dar în magazia plină de cioroboaie, din curtea casei părinteÈ™ti, unde fătau mâțele vagaboande, pe divane din care țâșneau arcurile. Dar altfel de pile. Din fier. Nu pricepeam cum a fost „băgat” amicul nostru „pe pile”, la facultate. Ce pile să fie alea, pe care să stea plăvanul, ca în telescaunul de la Predeal, È™i să fie băgat …„pe ele” în InstituÈ›ia de ÃŽnvățământ Superior? Nu înÈ›elegeam È™i pace! Dar eram mic! AÈ™a că nu se pune! 😉

Tot la Predeal, pe vremea aia, lucra mama mea în meseria de proiectant în construcții la OJT. La un moment dat, cineva, venit tot „pe pile”, ca pe schiuri, i-a luat locul și mama a fost retrogradată în funcția de vitrinier. De acolo, urma sa fie data afară. Plângea zilnic, pentru că fără serviciu, i-ar fi fost greu să-și crească cei trei copii, să-i țină în școli și-n facultăți. Universul meu se năruia în fiecare zi, din cauză că noi n-aveam, iar alții aveau acel ceva cu nume împrumutat de la banala unealtă de lăcătușerie: Pila.

Au trecut anii și am înțeles de ce în casele unor intelectuali rasați se puteau găsi titluri de cărți din literatura străină, iar nouă ni se acrise de Coșbuc, Fire de Tort, Sadoveanu, Frații Jderi și Alecsandri. Trebuia să ai „pile” la Librărie!

Mai târziu, m-am căsătorit cu o fată care vindea medicamente la farmacie. Piramidoane, supozitoare, romparkin, frecții, socoteli… Să ai „pile” la farmacie era ceva! Mă simțeam un adevărat bărbat, lumea mă privea cu respect și începusem să cunosc pe de rost modul de administrare al tuturor bulinelor colorate de după tejghea. Dar asta nu era tot! „Farmacista” mea avea „pile” la prăvălia de electrocasnice de peste drum, la „Alimentara” și la „Premial”. Astfel, era anunțată din timp când se băgau pui și hârtie igienică, rarități pe vremea lui Ceașcă, se păruiau cucoanele ca la balamuc pe la cozi. Și bineînțeles, avea „pile” și la Librărie. Cumpăra cărți, dar nu le citea. O lua somnul.

La căsătoria cu ea am primit câte un uscător de păr de la frații mei, care nu-și vorbeau. Erau certați – unul zicea că 2 și cu 2 fac 5, altul că tangentă de pi pe 2, și nu s-au împăcat ani de zile din cauza asta. Amândoi ne cumpăraseră același lucru „de casă nouă”: două uscătoare de păr IDENTICE, semn că glasul sângelui… avea laringită în ziua aia. Cateluța, soția mea, fată isteață și practică, a schimbat unul dintre cadouri la „Electrice” cu o aplică de perete, să crape cartierul de invidie când o aprindeam seara, după opt…

Eeeh, CateluÈ›a, CateluÈ›a… ce femeie cumsecade! Ea își făcea pedichiura cu ojă sclipitoare, eu ascultam Mozart È™i beam bere… sub aplică. Ne înÈ›elegeam perfect! Și eram mândru, v-am spus! Toate fetele de la magazinele de pe Covaci È™i Lipscani aveau „pile” la Farmacia unde lucra nevastă-mea, iar ea avea, evident, intrare la toate acestea. Cine mai era ca noi?

Un amic, invitat de mine la ziua mea, mi-a făcut cadou o pilă la… o doctoriță specialistă în boli dermato-venerice. „Nu se știe când o să ai nevoie!! O pilă undeva, la cineva, e cel mai frumos dar!”, rânjea el la mine, semnificativ.” Și cum… pila de dar nu se caută la dinți, am acceptat-o, chit că a rămas nefolosită până în ziua de azi, cred că a răposat și biata doctoriță.

Pentru că de mic am iubit Literele, după evenimentele din Decembrie 1989, m-am angajat într-o tipografie. Erau cu tonele acolo, așa că m-am săturat pentru 15 vieți de litere!!! Acolo, ca-n în iad: plumb topit, aburi toxici, să-i tai cu barda, aveam cerneală pe degete, sub unghii, până-n carne, pe haine și în suflet. Noaptea visam litere și linotipuri. La angajare mi s-a pus condiția să cunosc o limbă străină și să am notă mare la Bacalaureat! Așa că am fost admis și… mi s-a pus direct mătura în mână.

După un timp, au apărut noii angajați, rudele celor doi brigadieri, șefii noștri, ambii absolvenți a câte 8 clase. „Pilele” lor stăteau, cât e ziua de mare, ca la restaurant, într-un colț de secție și mâncau 3 kg de telemea și vreo 8 franzele. Eu care divorțasem de „Farmacie” și pierdusem „pilele” – încărcam plumb, făceam curat pe la mașini și mergeam la butic după „votcă pentru Șefu”. Atunci am înțeles eu multe! Dacă ai „pile”, faci parte dintr-o categorie socială aparte, dar capul poate fi gol.

„Pila” e ca un balon cu aer cald, ce te face să plutești pe deasupra lumii. Urci ușor în trenul vieții și călătorești la vagonul restaurant, unde ești servit de ospătari fercheși, angajați la rândul lor „pe pile”. Dacă n-ai „pile”, bagajele grele de cunoștințe sunt o povară care te împiedică să înaintezi. Rămâi singur-cuc pe peron cu boarfele tale de experiență, cultură și o geantă de umăr, plină cu pasiune.

„Pila” este cuvântul care te înlocuiește pe de-a-ntregul în actele de stare civilă și de identitate, iar colegii vorbesc în șoaptă de tine: „Ăsta e Pila șefului de la Personal” sau. „Nu te lua de X pentru că tac-su e mare la Ministerul de Interne!”.

Vorba unui amic de-al meu, cam tâmpit și cam zevzec, dar simpatic, dacă-l privești dintr-o parte: „M-am săturat de pile, ce pila mea!”

Răzvan Mateescu

foto internet.