„Cel mai intelectual cioban”

Întreaga lui înfăţişare e desprinsă parcă din legendă. Are o mustaţă stufoasă, ca porumbul în toamnă, ochi albaştri. Înalt, lat în spate cât un urs matur, cu mâini puternice şi aspre, profesorul Miron Zecheru rupe creta-ntre-degete, atunci când se află la tablă, predând elevilor ştiinţele naturale. O rupe fiindcă e puternic, nu timid. Iar dacă vreo loază se holbează pe sub bancă la SMS-urile primite de la gagică, muntele de la catedră va scoate un răget ca de urs înfometat: „Tu de colo, ăla cu celularu`… ridică-te-n picioare şi spune-ne ce aţi avut, pentru astăzi, la ştiinţe naturale!”

„Miron Zecheru îi cel mai intelectual cioban”

După ore, profesorul se dă de trei ori peste cap, aşa, ca în poveste şi se transformă în cioban adevărat. Îşi ia turma de oi şi o mână încetişor la păscut. Glasul lui? Tunet. Dacă strigă din vârful dealului se aude, hăt, până la poalele lui. Mai totdeauna se îmbracă în costum tradiţional de oier: pantaloni din lână, strânşi pe pulpă, „cămeşă”, brâu lat la mijloc, cu modele naţionale, în cusăturile căruia intră musai şi un celular cu care comunică, evident, cu lumea modernă.
Pe oricine întrebi, în Sohodol, de Zecheru, va şti să-ţi spună, zâmbind, unde poate fi întâlnit acest personaj, absolut ieşit din toate tiparele posibile. În mintea locuitorilor şi a vecinilor lui: „Apăăi, Miron Zecheru îi cel mai intelectual cioban! Ori îi la stână cu oile ori la şcoală, la cursuri!”

Cu puţin noroc, l-am găsit. Strângea nişte fân uscat pentru oile lui şi mârâia pe nas o doină mai bătrână decât el. „Zâua bună, bace!”, i-am zis noi, punându-e pe făcut poze: ţac, ţac, ţac, din toate poziţiile şi toate unghiurile.

„Bună să fie!”, a răspuns el, cu un chiştoc de ţigară lipit de buză cu superglue, parcă, fiindcă nu cădea deloc atunci când bărbatul trăgea cu sete din tutun. Nu s-a oprit o clipă din muncă, a vorbit încontinuu şi a dat la furcă. Apoi a luat oile la puricat, să vadă dacă nu cumva au vreun beteşug. Le mângâia, se uita fix în ochii lor galbeni, cu drag, le trăgea câte o palmă părintească pe spinare. Fetele lui!
Vreo trei ore am stat aşa, printre oi, la palavre. Discutând cu Zecheru uiţi că te afli în epoca Internetului, a comunicării prin satelit. Poate doar sunetul telefonului celular, care tot îl sâcâie pe la şale, ca un aparat de făcut masaje, îţi mai poate aminti în ce an te afli. Pe cap, îi joacă un clop negru, bun la toate: „No, amu’ îl poţi folosi şi păntru durmit, pui capu’ pă el, că-i tare, dar şi păntru pălit!, explică ciobanul. Odată eram pe la Râşnov şi mi-a apărut un urs în cale. Atâta m-o ştiut enerva, că tăt făcea cu botu’ spre mine, să-i dau mâncare! Aşa că am scos clopu’ şi i-am tras una păste gură, de-o văzut stele verzi. A fugit în pădure, mârâind ca un câne.”
Facem o pauză. Zecheru se aşază pe un butuc. Scoate din chimir o altă „ţâgară”, o umezeşte cu limba, apoi o aprinde tacticos. „Ideea pă care vreau s-o reţineţi e că în România acum există proprietari de turme, nu oieri! Ăştia nu ştiu să le îngrijească, habar n-au ce înseamnă o oaie. Din cauza asta, animalele trăiesc rău. Ba mor pe capete, ba nu dau lapte. Dacă o oaie e nefericită şi nehrănită, cum vrei să-ţi ofere un lapte corespunzător? Ţărişoara noastră o să rămână fără oi, fiţi atenţi aici la mine! Iar despre ciobani, ce să zic? Greu găseşti unu`autentic. Oamenii pe care îi vedeţi la marginea drumurilor, pe lângă şosea, îs supraveghetori de oi, nu ciobani! Ca să fii cioban trebuie să ai sânge în instalaţie, nu zamă! Ciobanu` adevărat nu stă cu buza-n pahar la crâşmă, iar oile lui afară, în ploaie, ude şi flămânde.”

Intrăm şi-n casă, că am înţepenit de frig. E cald şi miroase a blană udă de oaie. Miron-baci ne aduce brânză proaspătă, urdă, lapte, caşcaval, slănină, mămăligă, balmoș curat, ca la stână. Ttiii, ce de bunătăţi! „De mine-s făcute. Şi de oi! Luaţi! Aşa ceva nu mai găsiţi!”

Vorbele lui zboară prin cameră ca păsările care-şi caută cuibul. Mâncăm. Minunate bucate! „Balmoșul se face așa: iei o mână sau două de mălai, îl arunci în apă clocotită în ceaun, pui sare după gust, jintiță, smântână, caș, brânză de burduf, slană pui dacă vrei, eu pun mereu! Învârți cu lingura de lemn, să nu se prindă și să nu iasă cocoloașe. Ia gustă, bun îi?”

Şi, deodată, îmi stă inima-n loc: Buuuum! Trooosc! Strachinile sar în sus, speriate, paharele zăngăne. O ceapă de apă, roşie, e făcută terci de un pumn mare, cât un baros. Atâta tot. „Ciobănia e o artă, moştenită din ăle mai vechi timpuri”, continuă el, muşcând când din brânză, când din mămăligă, când din ceapă. „Şi oieritul nu este chiar aşa de simplu, cum pare pentru unii, la prima vedere. Trebuie să ai cunoştinţe de zoologie, meteorologie, geografie, să te orientezi noaptea după stele, să ştii cum să ajuţi o oaie gestantă să fete sau să-ţi aperi turma de urşi.”

Ne învaţă, aşa cum îi dăscăleşte şi el, pe elevi, la clasă. Mie-mi place. Pete roşii ni se cocoaţă în obraji. E bine. Afară se porneşte un pui de ninsoare, să tooot stai la poveşti în faţa sobei şi să nu mai ieşi decât primăvara, când scoate ghiocelul faţa la lumină.

„Să nu tragi oaia de ţâţe, că te ţine minte!”

De-a lungul timpului au avut loc şi tragedii în munţi, atunci când turmele de mioare „se surpă”. Aceasta înseamnă că sar toate într-o prăpastie, luând, pe sus, în cădere şi ciobanii care își găsesc sfârşitul odată cu ele. „O oaie se apropie de prăpastie, convinsă că acolo-i iarbă mai bună. Comunică cu ajutorul vibraţiilor, bătând cu copita în pământ. Celelalte simt şi sar peste ea. Dacă ciobanii nu intervin la timp, e prăpăd. Mari nenorociri s-au întâmplat în munţii Bucegi, dar şi în Făgăraş, când turme întregi s-au prăvălit în prăpastie, din neatenţia ciobanilor.”

Miron Zecheru mai spune că nu oricine se poate înţelege cu oaia, care este unul dintre cele mai inteligente animale din lume: „La nivel naţional biata mioriţă-lae e văzută drept o proastă. Fals! Oaia e şmecheră. Îşi bate joc de tine, dacă vede că eşti bălălău. E dată dracului! Tace totul pe dos, dacă nu eşti în stare să îi porţi de grijă şi să comunici cu ea! E mai îndărătnică decât catârul! Şi să te ferească Dumnezeu să te calce cu copita! Îţi rupe degetul!”

Totuşi, cum poţi ajunge la sufletul oii? Trebuie să iei notiţe de la Miron Zecheru care e expert: „Aici e un schepsis, un meşteşug. Cu mieluşica trebuie să vorbeşti blând, să o mângâi, să-i câştigi încrederea, s-o iei cu binişorul. Dacă atunci când o mulgi pentru prima dată eşti violent şi o tragi de ţâţe prea tare, o doare. A doua oară nu te mai apropii! Te ţine minte şi se răzbună. Laptele pe care ţi-l dă, nu va mai fi de calitate. Uneori îţi sloboade şi câteva măsline, ca să-ţi strice bucuria. Nu e de glumit! Cu oaia trebuie să te porţi atent, ca şi cu o muiere.”

„Până şi ţaranii ştiu latină…”

Zecheru-baci îmbină cu succes cele două meserii, cea de profesor cu cea de cioban, de care e foarte mândru. Acum a rămas cu 90 de oi, dar speră că va cumpăra mai multe în vară. Le iubeşte şi le îngrijeşte aşa cum făceau pe vremuri strămoşii lui. La şcoala din Sohodol e foarte îndrăgit de elevi. „Mereu le zic băieţilor mei: Măăă! Învăţaţi să vă purtaţi frumos cu animalele, că din cele mai vechi timpuri omu’ a trăit în frăţie şi înţelegere cu toate! Unii mă ascultă. Alţii o iau pe alte căi. Nu-i bai, că or vedea ei, mai târziu, că am avut dreptate.”

Cade seara peste noi şi trebuie să ne despărţim. Înainte de plecare, profesorul ne povesteşte o ultimă întâmplare, ruptă, parcă, dintr-un film. Cică într-o zi, avea treabă prin Bucureşti. Era îmbrăcat, ca de obicei, în „uniforma” lui de cioban, din Sohodol. Toate privirile se întorceau după el, dar nu-i păsa. După ce şi-a rezolvat problemele, Zecheru a intrat şi la muzeul Antipa, unde s-a întâlnit cu nişte cunoştinţe. Din vorbă-n vorbă, a început să le povestească ceva, dar, în timpul conversaţiei a garnisit totul şi cu două-trei expresii în limba latină, referindu-se la denumirile unor plante. Lângă el, în acel moment, s-au oprit mai mulţi turişti francezi, care vizitau muzeul. Auzindu-l că vorbeşte în latineşte au rămas cu gurile căscate. Ba unul dintre ei a şi zis, cu glas tare: „Oh, lalaaa! Ce deştepţi trebuie să fie românii ăştia, dacă până şi ţăranii lor ştiu latina!”

Text: Dana Fodor și Răzvan Mateescu.

Foto: Răzvan Mateescu