Profesorul boschetarilor

„Bă, boule, radical din 121 e unÅŸpe, băăă, dă câte ori să-Å£i mai explic, că mă-nebuneÅŸti? Ia creionu’ ÅŸi scrie!”

Un bărbos plin de jeg, dar cu sclipiri de inteligență în priviri, stă pe o grămadă de lemne şi dăscăleşte o mână de aurolaci, cu pungile lipite de guri. Boturile lor sunt argintii, de parcă s-ar fi dat cu fard de pleoape. Nu e o lecţie obişnuită de matematică. „Profesorul” se plimbă printre ei. Pare beat, dar e simpatic. Ţine în mâini culegerea de probleme a lui Grigore Gheba, ruptă, cu foile ferfeniţă. Cu ea, le mai păleşte, din când în când, pe „loaze” în moalele capului. „Elevii” lui, copii ai străzii între 6 şi 14 ani, ameţiţi de foame, se chinuie să înţeleagă radicalii. La ce le-or folosi?
Bărbatul a fost cam recalcitrant la început şi puţin i-a lipsit să-mi cârpească şi mie una cu Gheba peste ceafă. Dar după ce-a primit cadou ţigări Viceroy şi o jumate de rachiu, s-a îmblânzit ca un miel care stă lipit de țâța oii.

Povestea lui? Film, nu alta! Recunoaște că băutura l-a adus în halul în care este. Are 60 de ani. Fără casă, fără buletin, fără nimic. De 12 ani e pe străzi.
„Io-s de fel din Brăila, de la Panait Istrati. Nu-s cretin. Mama era învățătoare. Mi-a plăcut matematica de mic, dom’le. A fost prima mea iubire, prima mea amantă. Am intrat la facultate din prima, imediat după liceu. Noaptea, colegii mei de cameră, că stăteam la cămin, făceau prostii, dar eu aveam în cap cartea de matematică. Apoi m-am îndrăgostit de Mara. Era în anul doi la Limbi străine, făcea engleză È™i italiană. Era frumoasă ca o zână. Din cauza ei mi-am distrus viaÈ›a. Tot universul mi l-a întors pe dos. Și È™tii de ce? Am găsit-o într-o zi cu un coleg d-al meu, dom`le, în patu` meu… ÃŽn cearceafurile mele, trimise de mămica, spălate È™i apretate de mâinile ei. Atunci mi-au venit toÈ›i dracii! Ce cauÈ›i, fă, curvo în aÈ™ternutu` meu? ÃŽn patu` în care ai fost aseară cu mine? Și jap, jap!, i-am tras două peste bot. Pe Gică l-am bătut măr, i-am spart È™i arcada. A fost mare scandal, au vrut să mă exmatriculeze, făceam ca un nebun. Se prăbuÈ™ise lumea pe mine. Apoi m-am luat de băutură. Ca să nu mor pe loc!”

În timp ce povestește, trage vârtos din rachiu și fumează lacom mușcând cu dinții din țigară. Cu ură și poftă mușcă. Chiștocul e un sfârc de-al Marei, l-ar rupe fărâme! Scuipă elegant într-o parte, peste țestele unor puști sărmani, duși pe alte planete cu mintea. Se aude o Ambulanță cum zbiară. Cineva e la necaz.

„Auzi, do`nșoară, stai să-ți mai zic, nu pleca! Nu m-au exmatriculat, m-au iertat, da` m-au mutat la alt cămin. Când mi-am dat lucrarea de licenţă eram niţel beat. Nu ştiu cum am luat examenele, da` le-am luat. Am devenit profesor de matematică. Jur!”

Mâinile care îi tremurau la început ca lovite de Parkinson au început să se calmeze. Ochii i se îneacă în ape tulburi, în care plutesc ecuaÅ£ii de gradul trei…

Dom` profesor zice că a fost È™i însurat, la un moment dat, a avut È™i-un copil, a predat È™i la o È™coală generală din judeÈ›ul BraÈ™ov. Sătulă de scandal, matematică È™i alcool, soÈ›ia a divorÅ£at. Casa i-a revenit ei ÅŸi copilului. A fost dat afară È™i din slujbă. Partidul Comunist Român nu voia să aibă în rândurile lui un asemenea specimen declasat. Bărbatul a ajuns pe drumuri. De atunci, dom’ profesor a trăit din prăbuÈ™ire-n prăbuÈ™ire.

S-a aciuat în BucureÈ™ti. Are o soră în cartierul Militari, căreia îi mai cere bani, dar rar, să nu-l prindă cumnatu-său, că-i rupe Å£urloaiele. „Al dracu` de mitocan, zice profesorul, eu l-am făcut om ÅŸi acum mi-a interzis să calc în casa sor’mii. Când a venit în BucureÅŸti, taman din RădăuÅ£i, a stat trei zile cu gura căscată. Nu mai văzuse oameni încălÅ£aÅ£i cu pantofi, decât în filme, la casa de cultură. Ptiu!”

BeÅ£ia e o stare de spirit pentru el. Când i se înmoaie picioarele, adoarme pe unde se nimereÅŸte. Nu-l mai interesează nimic. Acum, după atâţia ani de atunci, râde când îşi aduce aminte. Pare fericit aÅŸa, ca măgarul printre aurolaci. Nici nu pare că vrea altceva. Perna lui e… culegerea de probleme Gr. Gheba, la care È›ine ca la o icoană. ÃŽntr-o zi, au venit niÅŸte reprezentanÅ£i ai unui ONG ÅŸi i-au adus de mâncare ÅŸi haine. I-a fost ruÅŸine să le spună că el a lucrat în învățământ. „Nu vreau mila nimănui! Că nu e nimeni vinovat din cauză eu sunt aÈ™a cum sunt! ÃŽntâi mă uit la om. Calculez. Dacă e al dracului, ÅŸi asta se vede pe chip, nici nu primesc bani de la el. ÃŽmi cumpăr băutură din banii pe care-i iau de la sor’mea Nina È™i din pensie, că am È™i pensie socială. Mă descurc. Mănânc din când în când ÅŸi mă chinui să-i învăţ p-ăştia să facă socoteli, că nu merg la È™coală. Deh, obiÅŸnuinÅ£a! Măcar să fac ceva, nu?”
Omul e bucuros că s-a împrietenit cu micuții. Ei îi mai țin de urât. Unii habar n-aveau să scrie. Tot el i-a învăţat, între două sticle de otravă şi o ţigară scuturată. Sunt bucuroşi acum că reuşesc să silabisească reclamele de pe bulevard şi că pot face socoteli. „Io știu încă toate fomulele, după atâţia ani. Poţi să mă verifici! Ia zi, îți amintești care e produsul sumei prin diferență?”

Mă umflă râsul. La mate am fost destul de limitată. Nu mai știu mare lucru. Dar îmi reamintește el, omul care doarme pe străzi, cu o minte încă limpede și ascuțită:

„(a + b) ( a – b ) = a² – b² …Sau Pătratul unui binom, adică ( a + b )² = a² + 2ab + b²? Ce zici? Am memorie? Aaam!”, È™i gâl, gâl, gâl, mai trage o înghiÈ›itură de alcool.

Rămân perplexă. Binoame? Algebră? Întotdeauna mi-a fost groază de ele! Oare cum le poate iubi cineva?
„Auzi, don`​șoară? Știi ce le zic mereu boschetarilor mei? Le spun așa: bă! când o fi să crăp beat, să-mi puneţi culegerea de probleme sub cap şi să-mi aprindeţi o lumânare, că eu v-am învăţat de bine, tu-vă muma-n cur dă lepre! Și ei râd.”

Plec. ÃŽi las să se…distreze cu binoamele. ÃŽn lumina apusului auriu de octombrie, le cresc aripi până la cer. Se mai aude doar vocea profesorului, înecată în rachiu:

„Bă, ia să-mi spună mie, acu`, care știe cât e radical din 625, că-i dau o țigară din aia bună!”

Dana Fodor- 2001

Foto: Răzvan Mateescu