Biserica din care a fugit Dumnezeu?

Biserica…

Dobromirul este o așezare aidoma altora din partea de sud a României, în județul Constanța. Cu câmpii imense, pe iarba cărora se tăvălește soarele când coboară din cer, cu pâlcuri de copaci răsfirați, cu ochiuri de baltă și un cer ca piatra turcoazului.

Comuna ține în inima ei oameni obișnuiți, arși de soare, majoritatea săraci, trăind din ajutorul social primit de la statul român. Unii dintre ei sunt plecați în străinătate, la muncă, dar puțini.
Despre localitatea asta micuÈ™oară, ca o pâiniță pe vatră, unde locuiesc mai mulÈ›i turci decât români sau bulgari, nu prea se È™tiu multe È™i, dacă n-aÈ™ fi auzit povestea lui nea Nelu, pe care l-am cunoscut în tren, nici eu n-aÈ™ fi È™tiut absolut nimic de ea. Omul s-a născut în zonă, dar acum trăieÈ™te în ConstanÈ›a. „Nu mai am pă nimerică acolo. Da` m-aÈ™ duce să văz biserica neterminată. Cetatea. AÈ™a îi spuneam noi, copiii. Am amintiri frumoase acolo. Toată tinereÈ›ea mea e pă câmpurili alea…”

Pe vremuri, adică pe la începutul secolului 20, satului i se zicea Dobromir-Vale și locuiau în el români, bulgari, turci și țigani. Unii se înțelegeau, își vedeau de treabă, alții se mai băteau, mai scoteau șișu`, sărea sângele și, ori mergeau la cimitir, ori se împăcau la crâșmă.
Într-o zi, mai marii comunei au hotărât să construiască o biserică, poate-i mai potolea un pic pe nevrednici și pe zevzeci. Dar sărăcia, războaiele balcanice și tulburările economico-sociale din acele vremuri de răstriște au oprit finalizarea bisericii. Sătenii pășteau oile și caprele pe lângă ea. Lucrările au fost reluate în anii 20, au fost ridicate zidurile groase, cupolele, dar de terminat, tot n-au terminat-o.

După cedarea Cadrilaterului, în 1940, bulgarii au părăsit satul și-au plecat în țara lor, iar aici s-au stabilit mai mulți turci și câțiva români. Biserica n-a mai fost terminată niciodată. Asta și din cauză că majoritari erau turcii, iar românii erau prea săraci ca să mai strângă atâția bani.
Pe lângă asta, însă, circulă tot felul de poveÈ™ti, care mai de care mai nebune È™i de necrezut. Cică acolo, în sfânta biserică, s-ar fi spânzurat unul, supărat pentru că i-a fugit nevasta cu un marinar din ConstanÈ›a. Unii ziceau că biserica a fost spurcată de o vrăjitoare care a făcut farmece în noaptea Sfântului Andrei, chiar în dreptul sfântului altar. AlÈ›ii credeau că piatra cere sacrificiul suprem, ca-n Legenda MeÈ™terului Manole È™i se tot gândeau pe cine să zidească acolo… Doamne, fereÈ™te, multe se mai spuneau! Și de cele mai multe ori, numai prostii! Dar cea mai duioasă È™i, de departe, cea mai frumoasă istorie mi-a depănat-o nea Nelu în gară la ConstanÈ›a.

Și-a aprins o „puturoasă”, a plescăit pofticios, apoi a început:

„Știu dă la bunicu` meu, Ghenu. În satu` ăla trăia o fetișoară, o bulgăroaică, Rosița-i zicea. Era o zână, cu ochi codați, căprii, mari și adânci. Albă la față, ca spuma dă frișcă. Să iubea cu un flăcău, pă el nu știu cum îl chema. Frumos-frumos, nevestili ierea leșinate cân` apărea pă uliță cu calu`. Da` el, nimic! Pă Rosița o dorea! Atât! Însă părinții lor nu-i lăsa împreună, ai dracu`! Bulgaru`, tac-su Rosiți, voia s-o dea după un ghiorlan dă bogătan, bătrân și urât. Atunci, fata i-a zis iubitului: o să fiu a ta și dup-aia, nu mă mai interesează! Și a fost a lui! S-au iubiiiit, mamă, ce s-au mai iubit! Să întâlneau pă câmp și cineva i-a văzut și în biserică! Să iubeau în biserică. Muierili, geloase, urâtele dracu`, s-a dus și i-a pârât la părinți. Pă Rosița a bătut-o tac-su, a legat-o dă pat și, până n-a venit bocciu`, n-a scos-o din casă. Flăcău` a vrut s-o răpească, da` bulgaru` a pus jăndarmii pă el. L-a dus la Poliție. L-a închis. Plângea Rosița, dă să cutremura sălciili și necheza caii dân grajduri, dă mila ei. Dup-aia, cică s-a aruncat în Dunăre. N-a suportat doru` dă iubit. Așa că nici biserica n-a mai fost termenată. A zis că-i spurcată. Și netermenată a rămas până-n ziua dă azi! Ăsta ie motivu`, dom` le, nu altu`!”
…
După ceva timp, m-am dus acolo. N-am rezistat! Când am ajuns la ruine, mi-a stat inima-n loc. Seamănau izbitor cu cele de la Mănăstirea Chiajna, monumentul istoric aflat la marginea cartierului Giulești din București. Parcă erau surori. Ziduri groase, din cărămidă roșie, bolți arcuite, porumbei care cad în stoluri. Arome? Istorie nescrisă, mentă încălzită de soare, lemn ars, buruieni amare, iarbă și pelinaș. În inima bisericii era, în mod paradoxal, răcoare. Cineva a scrijelit pe un perete numele Mustafa, semn că prin acele locuri sunt mai mulți Ismaili și Mustafa decât Ioni sau Marini.
ÃŽmbrățiÈ™ată pe toate laturile de bălării – singurele degete care o mângâie, uitată de lume, părăsită, iubită doar de păsări È™i de animalele care vor să-È™i caute un culcuÈ™, căutată de rătăciÈ›ii, pe care i-a prins vijelia, mănăstirea din Dobromir, o construcÈ›ie monumentală, impresionantă, dar care nu interesează pe nimeni, își trăieÈ™te, clipă de clipă, blestemul.

Fusese cald în ziua aia, și în zare se simțea furtuna. Nu aveam mult timp, așa că m-am grăbit să plec.
ÃŽnainte să mă urc în maÈ™ină, am privit biserica pentru ultima oară. De rămas bun. Părea că plânge, aÈ™a, ca o mamă singură. Și, odată cu înserarea rozalie, care a cuprins aÈ™ezarea ca un abur, am crezut că-i văd în braÈ›ele ei pe cei doi îndrăgostiÈ›i înlănÈ›uiÈ›i…

Dana Fodor Mateescu
28.09.2019/ Foto: DFM.